Anansi și Cazanul Înțelepciunii
A fost odată ca niciodată, pe când omenirea încă nu descoperise focul și nu inventase roata, într-un sătuc din Africa, era un băiat tânăr pe nume Anansi. Anansi era fiul mărețului rege al cerului, Nyame.
Anansi era un om foarte curios și îi plăcea să învețe lucruri noi. Tatăl său a observat acest lucru și a hotărât că a venit în sfârșit vremea să-i dea cazanul înțelepciunii.
— Anansi, fiul meu, sunt bucuros că-ți place să înveți. Am hotărât să îți dau acest cazan al înțelepciunii. — Uau! — Acest cazan te va învăța multe lucruri în viață. Ține minte însă că înțelepciunea trebuie împărtășită cu ceilalți.
Anansi, care fusese vrăjit de cazan, n-a auzit acest lucru.
— Mulțumesc, tată! Voi avea mare grijă de cazan și voi învăța bine.
De-a lungul timpului, cu ajutorul cazanului, Anansi învăța câte ceva nou în fiecare zi. De fiecare dată încerca să creeze ceva nou.
— Uite ce am făcut, tată! — Minunat! Sunt mândru de tine, fiul meu. Nu îi ajuți și pe săteni cu asta? — Ce? Să le arăt și lor? Niciun caz! E creația mea și doar eu o voi folosi.
Nyame s-a îngrijorat, dar nu a zis nimic pe moment.
După câteva zile, Anansi a învățat să aprindă focul. Era foarte încântat și a trimis imediat un corb pentru a-l chema pe tatăl său la cortul lui. Când a venit, Nyame s-a bucurat când a văzut focul.
— Tată, am creat focul! Înăuntru în cort, nu o să mai trăiesc în întuneric și nu o să-mi mai fie frig. Trupul meu va fi plin de lumină și căldură!
Nyame a zâmbit mândru de el.
— Nici nu știi ce ai reușit, fiule. Această descoperire va ajuta enorm omenirea. Trebuie să le arăți și celorlalți imediat. — Tată? Doar eu muncesc pentru a inventa și descoperi lucruri. Crezi că vreau să împărtășesc înțelepciunea mea cu sătenii leneși care nu fac nimic ca să evolueze?
Cuvintele lui Anansi l-au șocat pe Nyame. Și-a dat seama că trebuia să zică ceva.
— Anansi, m-am bucurat când am auzit că acest cazan al înțelepciunii a ajuns la fiul meu drag. Însă mi-am dat seama că am greșit. Te rog să-mi dai înapoi cazanul. Voi căuta pe cineva care va împărtăși înțelepciunea sa cu toată lumea.
Asta l-a supărat foarte tare pe Anansi. S-a ridicat imediat și a zis:
— Tată, am ascuns cazanul și nu-l vei mai găsi. E foarte departe de satul acesta.
Nyame s-a gândit puțin, apoi a zis:
— Anansi, nu meriți să trăiești printre oameni. Pleacă și întoarce-te când ești pregătit să-ți recunoști greșeala. Eu voi găsi oricum cazanul la un moment dat.
După ce a zis asta, Nyame a dispărut.
— Tata nu va înțelege niciodată că oamenii nu merită cazanul. Îl voi ascunde în adâncul pădurii, ca să nu-l mai găsească nimeni niciodată.
Anansi a luat cazanul din locul ascuns și a plecat.
— Eu merit acest cazan al înțelepciunii și nu mă mai întorc.
Anansi s-a dus în adâncul pădurii. A căutat peste tot locul perfect pentru a ascunde cazanul, dar nu a găsit locul potrivit. N-a durat mult până a obosit și a însetat.
— Of! Mi-e atât de sete! Unde să găsesc apă? Acela e un râu? Da! Apă dulce și rece aici! Ooo!
Malul râului era abrupt și alunecos, și Anansi era neajutorat. Îi era frică să nu scape cazanul înțelepciunii care se putea sparge.
— Cum să ajung acolo? E foarte greu!
În acel moment, Anansi a auzit un pleoscăit în apă. S-a uitat și a văzut un copil mic care se uita la el și zâmbea. Copilul trăgea un vreș care era legat de un cazan făcut din frunze, cu care scotea apă din râu. A tras încet cazanul plin cu apă și i l-a dat lui Anansi.
Anansi s-a înveselit și a băut apa într-o clipă, fiindcă era foarte însetat.
— Ah! Ah! Mulțumesc, micuțule! — Gugu!
Anansi s-a uitat uimit la el.
— Interesant. Bine, mulțumesc încă o dată. Acum trebuie să plec. — Gugu! — Ah, nu contează.
Anansi s-a întors și a început să meargă. După un timp, și-a dat seama că băiețelul îl urmărea. Asta nu i-a plăcut deloc.
— Hei! De ce mă urmărești? — Gugu! — Nu, nu Gugu. Trebuie să te întorci la tribul tău. — Gugu! — Ah!
Anansi a oftat și a mers mai departe. Băiețelul îl urmărea în continuare.
— Se pare că îmi vei crea multe probleme.
A mers mai departe până a apărut un copac uriaș. Copacul avea multe crengi îndreptate în toate direcțiile. Era atât de încurcat încât părea locul perfect pentru a ascunde cazanul înțelepciunii.
— Acesta pare locul perfect pentru a-mi ascunde cazanul meu prețios.
Anansi a hotărât să se urce în copac. Într-o mână ținea cazanul, cu cealaltă încerca să urce, însă aluneca și îi era frică să nu scape cazanul. Băiețelul însă era foarte vesel.
— Gugu! — Ce-i asta?
Anansi s-a întors și a văzut că băiețelul se ținea de un vreș lângă copac. A arătat spre cazan și a făcut un nod.
— Gugu!
Anansi a început să râdă.
— A, s-ar putea să funcționeze?
S-a dus la copac, a luat vreșul și a făcut exact cum a văzut. Apoi, a început să urce în copac, în timp ce băiețelul îl urmărea. Anansi a urcat până în vârful copacului.
— O! În sfârșit! Cel mai bun loc pentru cazanul înțelepciunii. Nu-l va găsi nimeni aici. Nici băiețelul acela nu-l poate vedea.
Anansi s-a uitat în jos și a văzut că băiețelul făcea munți de nisip și desena un râu în nisip cu degetul. Anansi îl urmărea pe băiat și și-a dat seama că, în călătoria lui plină de obstacole, nu cazanul l-a ajutat, ci băiețelul. Când s-a gândit cum s-a purtat, s-a rușinat.
— Dacă băiețelul acesta e atât de deștept fără cazanul înțelepciunii, mă întreb ce ar putea face omenirea întreagă. Au nevoie, au nevoie doar de niște inspirații, de niște înțelepciuni.
Anansi s-a uitat la cazan și s-a hotărât.
— Înțelepciunea trebuie împărtășită cu ceilalți. Sigur. Da, asta a zis și tata.
Anansi a coborât din copac și a aruncat cazanul în râu. Curentul puternic al râului a spart cazanul, iar înțelepciunea a ieșit din el îndreptându-se spre sat. Băiețelul era nedumerit.
— Gugu! — Da, știu. Acum să te ducem acasă.
Și astfel, Anansi, băiatul leneș, era în sfârșit pregătit să fie învățătorul omenirii. I-a învățat pe oameni cum să aprindă focul, cum să construiască roata și cum să cultive pământul. Îi ajuta pe toți și le zicea povești copiilor.
Între timp, cunoștințele și înțelepciunea din cazan care au curs în apă, s-au răspândit în toată lumea, făcând mulți oameni înțelepți, deștepți și pregătindu-i să devină cea mai puternică specie de pe pământ.
Mulțumită lui Anansi, înțelepciunea a ajuns peste tot în lume, învățând diferiți oameni diferite lucruri, motiv pentru care nimeni nu are toată înțelepciunea din lume. Și de asta împărțim înțelepciunea cu ceilalți când facem schimb de idei. Dacă toți ar avea toată înțelepciunea sau dacă toată înțelepciunea ar fi fost păstrată neatinsă doar pentru o persoană, lumea n-ar fi avansat niciodată. Așa cum o lumânare nu pierde nimic când aprinde o altă lumânare, cunoștințele cresc când sunt împărțite, nu când sunt ținute în secret.
— Gugu!
