Bagheta magică
Era o vreme când oamenii credeau în zâne și îngeri și când ființele de pe alte tărâmuri ne vizitau lumea ca să-și facă treaba.
Povestea începe la poalele unui munte din Norvegia, într-o seară rece de iarnă, într-un castel care avea mare nevoie de reparații.
Ziua de naștere a Huldei
Era ziua de naștere a lui Hulda, mica domniță a castelului. Toți prietenii ei se adunaseră acolo și de la atâta veselie și atâtea jocuri, până și bătrânul castel părea să râdă și să se simtă bine cu cei mici.
Apoi a fost anunțat tortul.
— Copii, e timpul! — Tortul! Tortul!
Magia tortului
Pe atunci, tortul nu era doar un lucru oarecare, căci de ziua cuiva, tortul avea în el puțină magie. Obiceiul era ca mama copilului, cea care făcea tortul, să pună în compoziție un inel.
Când tortul era tăiat, cel care primea felia cu inelul putea să-și pună o dorință care, dacă era chibzuită, era îndeplinită de o zână. Plin de încântare, copiii s-au așezat la masă, uitându-se la tort.
— Cui se va îndeplini dorința în seara asta? — Dacă voi primi o dorință, voi cere o pisică albă și pufoasă, cu ochi albaștri. — Eu voi cere un avion care poate crește mare și cu care pot zbura când vreau eu! — Eu voi cere o păpușă care să vorbească cu mine! Hulda, tu ce vrei? — Am... ha? Nu am idee. — Ce? — Haide! Haide! — E ziua ta de naștere! Cum să n-ai o dorință? — A... Poate că voi cere să se îndeplinească toate dorințele voastre!
Inelul și apariția zânei
— Deci, să-l tăiem?
Deci, tortul a fost tăiat. Fiecare felie a fost tăiată și dată mai departe. Apoi, cu toții au mușcat din ele. Nimeni nu avea inelul.
— Stai! Ce s-a auzit? A, inelul! — A, a, a căzut din felia mea! — Ooooh!
Și, în timp ce se uitau toți uimiți, o licărire de lumină mică, dar puternică, s-a format în fața Huldei. Apoi au apărut aripi. Apoi a apărut o zână strălucitoare și fastuoasă, mică cât pumnul.
Ținând în mână o baghetă elegantă, încrustată cu rubine și diamante și cu vârful de aur, care strălucea ca soarele, gata să împlinească dorința Huldei.
Dorința Huldei
— Aha! La mulți ani, Hulda! Ce dorință vrei să-ți împlinești?
Hulda se uita la zână și, în momentul acela, dintr-o dată și-a dorit să aibă bagheta cea minunată a zânei.
— A... Te rog! Se poate să-mi dai bagheta ta strălucitoare? O doresc din toată inima mea!
Consecințele dorinței
În momentul acela, zâna și-a pierdut strălucirea și a devenit transparentă. Plângea. Hulda a întrebat-o:
— Am cerut ceva greșit, dragă și bună zână? — Ah... Nu mi-ai cerut doar bagheta, ci viața! Ce să facă o zână fără bagheta ei, cu care să facă bine în lume? Iar acum spiridușii din adâncuri vor vrea să mă închidă, căci dacă reușesc să prindă o zână, puterile lor malefice cresc! — Ah, nu știam! Îmi pare tare, tare, tare rău! Credeam că ai mai multe baghete! Ce am făcut? Nu-ți mai vreau bagheta! Păstrează, te rog! — Trebuie să-ți îndeplinesc dorința, Hulda. Deci, trebuie să-mi iei bagheta. Dar ai mare grijă de ea și nu i-o da vreunui spiriduș, te rog! Poate într-o zi ne vom vedea din nou. Poftim! Bagheta îți aparține acum.
Bagheta furată
Hulda era îngrozită de răul pe care-l făcuse zânei. A pus bagheta într-o cutie de lemn, pe care a încuiat-o și pe care o lua cu ea peste tot, ca să fie mereu cu ochii pe baghetă.
Au trecut multe luni. Vestea incredibilă că o zână a renunțat la bagheta lui a fost o veste de necrezut în alte lumi. Un spiriduș a auzit și nu-și dorea mai mult decât să o închidă pe zână.
Așa că s-a deghizat în negustor și s-a dus la castelul Huldei ca să fure bagheta. Acesta urma să aleagă o zi și un moment în care Hulda să fie singură acasă.
Acesta purta pantofi cu talpa înaltă, ca să pară mai înalt și a acoperit fața verde și purta o desagă care era vrăjită. Astfel, oricine o vedea, își dorea să știe ce-i înăuntru. Apoi, a strigat cât putea, ca să-l audă Hulda.
— Coliere, brățări, inele și cercei! Cele mai frumoase bijuterii din lume! Cercei din aur și argint, cercei din rubine și diamante! Copaci și animale sculptate în safire, chihlimbar, perle și smaralde!
Hulda, care se juca în grădină, l-a auzit strigând pe spiriduș și, imediat ce a văzut desaga, a fost vrăjită și a fugit în grădină ca să vadă ce are înăuntru.
— Stai! Îmi arăți și mie marfa ta? Te rog! — Poftim, aici! — Nu pot să te primesc în casă, căci sunt singură. — Ce a ajuns lumea asta? Acum și copiii nu au încredere într-un bătrân bolnav și nu-l inviți în casă ca să-i dai un pahar cu apă pe soarele ăsta arzător! — Oh, îmi pare tare rău! Intră, te rog!
Când spiridușul a intrat în casă, ochii i s-au înroșit, căci a simțit prezența baghetei prețioase. A început să tușească foarte tare. Când Hulda a fugit ca să-i aducă un pahar cu apă, el a luat cutia și a fugit cu ea.
Din desagă i-a căzut o brățară. Când Hulda a auzit și a văzut cutiuța lipsind, a fugit după spiriduș.
— Bagheta! Revino cu bagheta! Ești spiriduș! Întoarce-te!
Spiridușul s-a uitat la Hulda, apoi s-a dus sub un pin, a lovit de două ori cu piciorul în pământ, care s-a cutremurat, apoi s-a deschis o gaură în pământ. Spiridușul a sărit în ea, iar aceasta s-a închis înainte ca Hulda să ajungă acolo.
Brățara magică
Hulda s-a oprit și a început să plângă.
— Am pierdut bagheta bietei zâne! Ce am făcut?
Plină de disperare, Hulda a păstrat brățara spiridușului cu grijă, sperând din tot sufletul ca într-o zi s-o ajute să recupereze bagheta zânei într-un fel sau altul. Astfel a trecut un an și, când a venit iar ziua ei, nu a fost nicio petrecere, căci copiii erau încă triști pentru zână și voiau cu orice preț să le ajute pe Hulda și pe zână.
Deci, când a fost adus tortul:
— Ce dorințe aveți? — Oricine va primi inelul, să-și dorească ca Hulda să știe cum să recupereze bagheta zânei! — O să faceți asta pentru mine? — Bineînțeles!
Deci, când unul dintre copii a găsit inelul, fără să stea pe gânduri, copilul și-a dorit:
— Vreau ca Hulda să știe cum să recupereze bagheta zânei!
Camera s-a umplut cu o lumină albastră care venea de la brățara pe care o scăpase spiridușul. Hulda s-a dus în dulap și a luat-o, și atunci pasărea de pe brățară a prins viață și a zis:
— Când anul se schimbă și începe un an nou, spiridușul va ieși din adâncuri. Apoi, urmărește-l în lumea lui și ține minte: doar ceea ce fură le aparține, nu și ce cumpără. În lumea lor, doar dovezile contează, altfel totul e minciună.
Apoi lumina a dispărut și pasărea a devenit iarăși neînsuflețită.
— Uau! Ce a fost asta? Nu știam că și păsările de pe brățară pot vorbi! — Dar oare ce poate să însemne? — Cred, cred, când anul se schimbă și trece în următorul, când anul trece în următorul an nou. Și miezul nopții! — Da, da! Atunci când pământul se va deschide, voi sări în gaura cea din pământ! — Și restul? — A... Doar ceea ce fură le aparține, nu și ce cumpără. În lumea lor, doar dovezile contează. Altfel, totul este o minciună. Nu voi ști niciodată până nu voi ajunge acolo. — Te vei duce în lumea spiridușilor? — Ar putea fi periculos! — Nu e la fel de periculos ca atunci când trăiești o viață în închisoare, nu? Mă duc!
Lumea spiridușilor
Din ziua aceea, Hulda a purtat mereu brățara, sperând că pasărea va prinde iar viață și o va ajuta. Însă pasărea rămânea neînsuflețită și nu vorbea. În noaptea de Revelion, Hulda s-a dus la pin și a așteptat acolo cu prietenii ei. Când ceasul a sunat ora 12, pământul s-a cutremurat și a apărut gaura. Spiridușul a ieșit din gaură.
Dar Hulda și prietenii ei l-au prins și l-au împins înapoi în gaură, când aceasta era gata să se închidă, iar Hulda a sărit după el. A căzut mult, mult timp, apoi a aterizat pe o grămadă de ciuperci.
Acolo era sala de judecată a regelui spiridușilor.
— Ouf! Ce avem aici? Un om? — Înălțimea ta! — Jerry, ce caută aici cu tine? — Nu știu, înălțimea ta.
Hulda nu era sigură ce să zică și, când nu știi ce să zici, cel mai bine e să spui adevărul.
— Am, am, am venit aici ca să recuperez bagheta zânei. — Bagheta? Jerry, de ce nu ai zis că ai furat-o? — Da, da, da, chiar am furat-o. — Bagheta e a noastră, omule! Acum întoarce-te!
Hulda nu mai avea de gând să se întoarcă. S-a gândit mult și apoi și-a dat seama ce a vrut să spună pasărea când a vorbit de ziua ei.
— Nu! Înălțimea ta? Nu a furat-o! — Nu, nu, nu, nu! Am furat-o! Am furat-o! Am furat-o! Mai ții minte? — Și atunci, de ce mi-ai lăsat asta? A luat un schimb pentru brățara aceasta. Ăsta nu este furt, nu? Așa m-a plătit el pentru baghetă, nu? — Nu! — Ba da, asta e brățara noastră! Jerry a furat-o de la regina cuiburilor de păsări! — Jerry, cum îndrăznești să cumperi ceva și apoi să ne minți că ai furat? — Jerry, cum îndrăznești? Jerry, Jerry, cum îndrăznești? — Am scăpat-o din greșeală. — Dar tot nu se pune ca furt. Dă-i bagheta înapoi! Nu e a noastră! Soldați, duceți-l la pușcărie, căci n-a furat!
Întoarcerea baghetei și morala
— Acum, stați puțin. Am auzit bine? Spiridușii nu iau nimic ce nu le aparține. Și ca să le aparțină ceva, trebuie să fie furat. Ce? Pe bune? Mă bucur că suntem între oameni, nu?
Ei bine, Hulda a primit bagheta și a fost dusă înapoi la pin. Noaptea aceea, în camera Huldei a venit însăși zâna.
— Zâno, oh, draga mea, draga mea zână! Ți-am adus înapoi bagheta! Îmi pare tare, tare, tare rău! Cred că ai suferit foarte mult fără ea. — Hulda, e în regulă. Vezi, sunt bine. Așa e cel mai bine, căci acum, fiindcă am recuperat bagheta de la spiriduș, niciun spiriduș nu-mi va mai putea fura niciodată bagheta. Mulțumesc, Hulda! Mulțumesc mult! Mua!
Zâna s-a întors în lumea ei, oferindu-i Huldei o lecție foarte importantă. Hulda a învățat să nu-și mai dorească niciodată ceva ce aparține altcuiva.
