Bate în lemn
Deci, sunt atât de bucuros că zilele triste au trecut. Bat în lemn.
— Tati, de ce ai făcut asta? — Să fac ce, micuțule? — Ai atins masa în timp ce spuneai: bat în lemn.
Ah! Când vorbești despre necazuri, se spune să bați în lemn.
— Nu, nu, dragă. Acesta este adevărul parțial. De fapt, fiule, când se întâmplă ceva bun în viața ta, bați în lemn, astfel încât să ții la distanță negativitatea și invidia celorlalți.
— Oh, bine, dar trebuie să existe o poveste în spatele acestei superstiții, nu? Cum a apărut? — Mmm, nu am nicio idee. — Of, bunico, mă poți ajuta, te rog?
Roy, există multe mituri, multe superstiții. Unii spun că zânele trăiesc în copaci și că ori de câte ori se întâmplă ceva bun în viața ta, trebuie să le mulțumești lovind de două ori în trunchiul de copac. Alții cred că atingerea lemnului respinge spiritele rele care stau în ei și le împiedică să-ți audă planurile de viitor.
Dar toate acestea sunt povești, pentru că doar foarte puțini cunosc adevărata poveste din spate.
— Adevărata poveste? Vrem s-o auzim! — Bine, bine.
Povestea Zânelor Foc și Lemn
A fost odată ca niciodată, când zânele omenirii trăiau printre noi, erau două zâne mici care încă nu înțelegeau lumea și regulile ei. Acestea erau zâna focului și zâna lemnului. Două mici minuni, explorând împrejurimile pământului, învățând mereu și evoluând continuu.
— Yată-l pe micuț!
Acum s-a întâmplat într-o zi că zâna focului, în timp ce traversa o savană uriașă, a ajuns la o tufă de mango.
— Uau! Ce sunt acestea?
Era fascinată de culoarea galben-portocalie a mangourilor care semănau cu focul său.
— Deodată îmi e foarte foame. Trebuie să mănânc fructele acelea de foc.
Dar imediat ce a atins trunchiul copacului, acea parte a scoarței a ars. Dezamăgită, micuța zână a focului a început să se îndepărteze, când...
— Aici! Ha? Aici!
— Bună! Numele meu este Lemn. Și tu ești? — Foc! — Mă bucur să te cunosc, Foc! — Uau! Vai! Vai, îmi pare rău! Așa de rău! — E în regulă. O voi repara înapoi. Hei! Vrei să te joci? — Joacă? — Haide! Te voi învăța!
Foc și Lemn au devenit prieteni foarte buni, găsindu-și mângâiere unul în compania celuilalt. Micuțul Lemn neastâmpărat îi făcea întotdeauna farse bietului Foc, deși inocente.
— Lemn, Lemn, unde ești?
Și pe ascuns și lui Foc îi plăcea.
— Bu!
Timpul a trecut și Focul și Lemnul au crescut. Prietenia lor, legătura lor era acum și mai puternică. Ei au fost întotdeauna unul lângă celălalt și împreună, ei au ajutat oamenii.
Uneori, animalele. Și uneori pur și simplu leneveau, unul lângă celălalt.
— Foc! La ce te gândești? — Uită-te la stele. Sunt atât de drăguțe. Mi-aș dori să ți le pot aduce. — Te am lângă mine. Nu am nevoie de stele. — Da, dar doar dacă aș putea odată. Fugi de acolo! — Hei, ce faci?
— Lemn! Vino aici! — Ce este? Vai! — Stele pentru tine. — Uau! Cum le vei numi? — Stele zburătoare? — Mmm, nu. Numește-le după tine. Licurici!
Și în acel moment, Foc și-a dat seama cât de mult o iubea pe Lemn. Cei doi s-au privit printre licuricii strălucitori. S-au apropiat unul de celălalt și Foc a aflat că obiceiul său de a atinge lemnul îl biruia. În timp ce își învingea timiditatea, îi atinge fața lui Lemn.
— Nu, nu. Îmi pare atât de rău. — Este în regulă. Sunt gata să ard în flăcările tale, Foc. — Niciodată nu-ți voi face asta, niciodată.
Lacrimile curgeau din ochii lui Lemn în timp ce îl privea, căci îl iubea pe Foc. Însă realiza că dragostea lor nu va fi niciodată posibilă.
— Nu putem fi împreună, Lemn. Voi, voi, te voi mistui. Nu, nu. Adio, iubirea mea. Păstrează-mă în visele tale.
Și cu aceasta, Focul a sărit în aer și s-a rotit, transformându-se într-o minge de foc.
— Foc! Nu! Așteaptă! Foc! Foc!
Căutarea și Visul
A doua zi dimineață, Foc s-a trezit în pădure, întinzându-se. Era pentru prima dată în ultimii ani când era fără Lemn și nu era sigur cum își va duce viața fără ea. Dar trebuia. Nu avea de ales, căci o iubea mai mult decât orice pe lume.
Focul a cutreierat, a traversat pădurea, a ajuns la munte și a călătorit dincolo de hotarele micilor sate. Zilele au trecut și dorul său de Lemn a început să-l slăbească. Flăcările lui nu mai erau puternice și căldura lui scădea.
Într-o noapte, când dormea într-o junglă, a visat-o pe Lemn.
— Ce mai faci, dragostea mea? — Lemn? Ești aici? — Haide, ține-mă de mâini! — Nu, te voi arde. — Nu, nu vei face! Ai încredere! Vezi? Sunt perfect bine. — Dar, dar cum? — Iubirea! Asta este! — Unde? Unde pleci? Lemn! Lemn! Lemn!
Dar acesta nu a fost nici primul și nici ultimul vis pe care l-a avut. În următoarele câteva nopți, el a avut iar și iar același vis.
— Nu pot trăi fără ea. Nu pot.
Și așa, Foc a pornit să o caute în lume. În timpul zilei, Foc își căuta iubita, iar noaptea, visul revenea. Asta a durat câteva zile bune, dar Lemn nu a fost găsită nicăieri. Când, brusc, lui Foc i-a venit o idee ciudată.
— Poate că asta vrea să-mi spună visul? Că Lemn este în apropiere? Că stă ascunsă pe undeva și că mă privește? Și că ne amincăm în vremurile bune ale copilăriei noastre. — Știu că tu ești Lemn. Și
