Bobino
Începuturile lui Bobino și setea de cunoaștere
Odată ca niciodată, trăia un băiat care era foarte isteț și inteligent, care avea un apetit insațiabil pentru învățătură. Pe băiat îl chema Bobino și avea atâți de multe întrebări, încât curând tatăl său nu mai știa ce răspunsuri să-i dea.
Așa că tatăl a găsit un maestru înțelept și l-a trimis pe Bobino cu el, pentru ca maestrul să-l instruiască pe Bobino în 1000 de arte diferite. Băiatul petrecu 12 ani studiind cu profesorul său și când devenise adult și învățase tot ce a reușit maestrul să-l învețe, Bobino s-a întors la tatăl său.
Dezamăgirea tatălui
— Fiule, cât de mult te-am așteptat! Spune-mi tot ce ai învățat. — Tată! — O, păsările astea! — Vine furtuna! Repede, tată, trebuie să găsim un adăpost! E o peșteră aici! — Nu vine nicio furtună. Cerul este senin. — Tată, păsările și creaturile pădurilor știu lumea mai bine decât noi. — Poftim? — Vezi, tată? — De unde ai știut? — De la vrăbii. Mi-a spus una dintre ele. De asemenea, mi-a arătat drumul către peștera asta. — Cum e posibil așa ceva? — Cunosc limba tuturor păsărilor și animalelor, tată. Maestrul m-a învățat. — Poftim? Maestrul te-a învățat să devii un vrăjitor? — Nu e tocmai așa. — Toți anii ăștia, toți banii ăștia și singurul lucru pe care l-a învățat fiul meu e limba bestiilor din pădure! Asta le voi spune eu rudelor și prietenilor? La ce te aștepți? Să vină oamenii la tine să te întrebe ce spune câinele lor? E ridicol! — Dar, tată! — Afacerea mea e condusă de oameni, nu de animale. Ce se va alege de ea acum? Pleacă, Bobino! Pleacă imediat și întoarce-te doar după ce ai învățat ceva valoros! Pleacă!
Călătoria lui Bobino prin sălbăticie
Și astfel Bobino plecă. Ce mult și-ar fi dorit să-i poată spune tatălui său că toată cunoașterea lumii era conținută în înțelepciunea naturii și a creaturilor ei. Dar n-a fost să fie. Așa că a mers mai departe.
Oricând Bobino obosea, întreba un șarpe sau o pasăre încotro se afla vreo peșteră prin apropiere și animalele îl duceau acolo. Când îi era foame, le întreba unde să găsească mâncare și apă, iar animalele îi arătau drumul. Vorbea cu ele, râdea cu ele și se bucura de timpul petrecut în sălbăticie.
Tribul amenințat
Apoi, într-o zi, a dat peste un trib.
— De ce latri așa? Fă liniște! — Lasă-mă pe mine să merg să-l leg! — Nu, stai! — Ce-i, micuțule? — Câinele spune că un grup de hoți va ataca tribul după miezul nopții. Va fi un grup de patru bărbați care vor veni dinspre sud-vest. — Tu de unde știi? — Pentru că eu înțeleg limba păsărilor și animalelor. Creaturile astea percep lumea într-un fel în care noi, oamenii, nu putem. Ele vorbesc cu vântul, vorbesc cu cerul și nu se înșeală niciodată. — Atunci ar trebui să le ascultăm și să ne pregătim în consecință!
În noaptea aceea, membrii tribului s-au ascuns în spatele copacilor și a căpițelor de fân și au așteptat hoții. Exact așa cum spusese câinele, au venit patru hoți dinspre sud-vest, dar tribul era pregătit și i-a alungat. Hoții uimiți au fugit speriați și astfel satul și bunurile tribului au fost salvate.
— Mulțumesc mult, domnule Bobino! Ne-ai salvat tribul! — Nu eu, mai degrabă animalele v-au salvat tribul. — Doar datorită ție știm acum ce mare înțelepciune au animalele! Te rog, rămâi! Nu pleca! — Trebuie să cutreier pădurile, dar vă voi mai vizita.
Fata bolnavă și leacul pierdut
Așa că Bobino s-a dus din nou în pădure și a mai mers câteva săptămâni. Într-o zi, a auzit niște broaște orăcăind mai tare decât a auzit el vreodată. S-a dus mai aproape, s-a așezat pe florile lor de lotus, iar broaștele păreau să se joace de-a prinsa cu o sticluță.
Broaștele l-au văzut, i-au adus fructe și nuci de mâncare și i-au arătat un loc în care se poate odihni. A doua zi dimineață, el a plecat din nou și a dat peste un mic sat. A auzit plânsete și suspine dintr-una dintre case, așa că s-a dus direct acolo.
— Ce se va întâmpla cu fiica mea? — Te rog, nu dispera! Se poate întâmpla un miracol! — Scuzați-mă, doamnă, pot să vă întreb care e problema? — Fiica lor s-a îmbolnăvit foarte grav. Au luat un leac din satul vecin, dar servitorul a scăpat sticluța cu leacul pe drumul înapoi. Acum nu mai e timp destul să aducă încă o sticluță să o salveze pe biata fată! — Eu știu unde a căzut o sticluță în pădure. Trimiteți servitorul de îndată sau mai bine, dați-mi un cal. — De unde știi tu unde e? — Domnule, vă voi explica asta mai târziu. Aduceți-mi un cal. — Da, imediat!
Și Bobino urcă pe cal și călări spre locul în care erau broaștele.
— Hei, am găsit stăpânul sticluței! Vreți să mi-o aduceți mie, vă rog? — Mulțumesc.
Bobino luă leacul și îl dădu părinților copilei bolnave. De îndată ce i-a fost administrat leacul, copila s-a simțit mai bine și a fost evident că acum avea să fie salvată. Familia și satul s-au bucurat.
— Mulțumesc! Ai salvat viața fiicei mele! — Nu eu, ci creaturile pădurii au salvat-o. — Doar datorită ție știm acum ce mare înțelepciune au animalele noastre! Te rog, rămâi! Nu pleca! — Trebuie să cutreier pădurile, dar vă voi mai vizita.
Bobino, noul guvernator
Așa că Bobino s-a dus din nou în pădure și a mai mers câteva săptămâni. Într-o zi, a dat peste doi bărbați. S-a așezat să mănânce cu ei, când sosi un șoim și îi vorbi lui Bobino.
— El zice că în orașul de la marginea pădurii vor fi alegeri pentru următorul guvernator. Mâine, când ceasul va bate ora 1 la prânz, prietenul său, vulturul, va alege următorul guvernator și spune că unul dintre noi ar putea fi acela. — Un vultur? Ce ciudat! De unde știi? — Nu e ciudat, prietene, e înțelept. Știu pentru că eu înțeleg limba păsărilor și a animalelor. Creaturile percep lumea într-un fel în care noi, oamenii, nu putem. Vorbesc cu vântul, vorbesc cu cerul și nu se înșeală niciodată. — În cazul ăsta, trebuie să ne pornim spre oraș de îndată! — Voi doi mergeți înainte. Vin și eu mai târziu, dar sunt puțin obosit și mi-e somn. Vreau să mă odihnesc o vreme. — Foarte bine! Ne vedem acolo!
Așa că cei doi bărbați s-au dus în oraș unde se adunase o mulțime mare să vadă cine va fi noul lor guvernator. Când ceasul bătu ora 1, vulturul zbură din locul lui din stejar. Zbură sus, urmărind de acolo mulțimea, căutând următorul guvernator și apoi, deodată, se năpusti spre poarta orașului și se opri pe umărul bărbatului care stătea acolo.
Acel bărbat era Bobino. Bobino fu surprins, căci pe cine văzu stând în fața lui? Pe maestrul lui!
— Și marele vultur a ales! Bobino va fi noul guvernator al acestui oraș, căci cel care înțelege și respectă creaturile pădurii va conduce oamenii cu înțelepciune și compasiune.
Înțelepciunea naturii
Și astfel, cu mare fast, într-o trăsură din aur, Bobino a fost dus la casa guvernatorului. Bobino l-a chemat pe tatăl său și, în sfârșit, acesta a înțeles că păsările și animalele percep lumea într-un fel în care oamenii nu pot.
Ele vorbesc cu vântul, vorbesc cu cerul și nu se înșeală niciodată și exact așa cum spusese maestrul, Bobino, omul care respecta animalele, a condus poporul cu compasiune și înțelepciune pentru tot restul vieții.
