Calea către Grinlor
Odată ca niciodată, în tărâmul Raspartia, trăia o fetiță pe nume Carly. Carly era lumina ochilor pentru toți din familie.
Era tratată ca o prințesă și toți îi spuneau cât de frumoasă e mereu.
— O, vai, ce frumoasă ești! Ca un tablou!
Într-adevăr, micuța Carly era frumoasă, dar oamenii nu-și dădeau seama că, alintând-o atât de mult, au făcut să fie obsedată de înfățișarea și de frumusețea ei.
Carly petrecea majoritatea timpului în fața oglinzii, admirându-se. Nu făcea nimic altceva. Nu învăța și nici nu se juca cu prietenii. După ce a mai crescut, comportamentul ei narcisist a început s-o îngrijoreze pe mama ei.
— Întreaga zi nu face altceva decât să se uite în oglindă și să vorbească singură. Parcă o ia razna. Până și bietul acel băiat Stuart o tot așteaptă. — Carly dragă, vino să-ți ajuți mama în bucătărie, vrei? — Ce frumoasă ești! Aș putea să te privesc toată ziua. — Carly? — Ah! Ce e, mamă?
— Am nevoie de ajutor la bucătărie. Cu timpul, Carly a ajuns să se gândească doar la înfățișarea ei, la nimic altceva.
— Sunt ocupată, mamă. — Jur, fata asta este obsedată. Nu-i pasă de nimeni altcineva?
— Nu, nu-i pasă. — Ha? Cine a zis asta? — Mă numesc Iris. Sunt îngerul iluminării. Fetița ta este foarte frumoasă, însă nu se gândește la nimeni altcineva, nici măcar la mama ei. — Știu, știu, dar ce să fac? Ea nu mă ascultă niciodată. — Te voi ajuta eu. Fă cum zic eu și în curând Carly nu va mai fi atât de egoistă și de narcisistă.
— Aha. Mmm. Perfect. Așa să fie. — Acum vorbește cu ea însăși. Parcă își pierde mințile.
Oglinda dispărută
În ziua următoare, Carly s-a trezit și soarele strălucea puternic prin fereastra ei. Păsările cântau, iar murmurul dulce al râului care curgea se auzea de la distanță. Carly s-a dus direct la măsuța ei de toaletă și a descoperit că oglinda ei dispăruse.
— Ha? Unde mi-a dispărut oglinda? Mamă? — Mamă? Unde mi-e oglinda? — Ți-am luat-o. Nu făceai decât să stai în fața ei toată ziua. — Ce? Nu! Nu e corect! — Este pentru binele tău, copila mea. — Acum ce mă voi face? Cum îmi voi mai vedea fața asta frumoasă?
— Uh, Carly! — Ce? Cine e acolo? — Vino la mine, Carly. — Oglinda!
Văzând oglinda în pădure, Carly a ieșit grăbită din casă și a fugit ca să-și ia oglinda. S-a uitat la ea însăși și a zâmbit. Parcă era hipnotizată și vrăjită de reflexia ei.
— Bună! Oh! Ah! Ah! — Vino cu mine.
Și Carly s-a dus prin oglindă. A ajuns într-un loc înconjurat de fluturi și păsări care pluteau pe lângă ea.
— Uau! Ce frumos! — Bună, Carly! — Oh! Bună! Cine ești? — Sunt Iris. Haideți să-ți prezint locul. Vreau să-ți arăt ceva special.
Iris a dus-o pe Carly prin pădure până la un castel minunat.
— Castelul Grinlor. — În acel castel e ceva ce ți-ar plăcea mult, Carly. — Hei!
Oglinda realității
Au intrat în camerele castelului și înăuntru era o oglindă magnifică.
— O oglindă! — Nu orice oglindă. Aceasta e oglinda admirației. — Pare o oglindă normală. — Privește cu atenție. Vei vedea ceea ce admiri cel mai mult în lume. Unii văd bani, alții văd multă, multă putere. Tu ce vezi?
— Mă văd pe mine. Și să știi că arăt minunat în rochia aceea roșie. — Ah! Deci vezi frumusețe. — Cum adică? Mă văd pe mine, așa superbă cum sunt. — Porți o rochie roz, dragă. — Ha? — Vino! Mai am! — Stai! Vin și eu!
Carly a intrat în camera următoare, o cameră uriașă, plină cu tot felul de oglinzi, de toate mărimile și formele.
— Ah! Ah! Uite, sunt scundă! — Și, oh, foarte înaltă! Ah! Uite, sunt rotundă! — Ce distractiv e! Ador camera asta!
Mergând de-a lungul coridorului și râzând de fiecare oglindire amuzantă a ei, a ajuns la capătul camerei, unde se afla o oglindă veche.
— Iar asta ce face? — Asta e oglinda realității. Uită-te cu mare atenție și vei vedea realitatea lumii din jurul tău, Carly. — Oh! Nu! Mama! De ce pare atât de tristă și obosită? Parcă e bolnavă. — N-ai observat asta până acum? — Nu!
Și atunci, Carly și-a dat seama de cât de puțină atenție oferea lumii din jurul ei.
— Trebuie să o ajut mai mult pe mama și să am grijă de ea. — Mai am o cameră să-ți arăt. Pe aici! — Acum unde mergem? — Te duc în turnul rezonanței. Rămâi aproape. E un drum lung până sus.
Și astfel au început să urce pe scările în spirală care nu se mai terminau, până au ajuns în turnul rezonanței. În centrul acestui turn gol, nu era nimic în afară de un buștean întins pe podea.
— Ce? Ce e asta? Pentru asta m-ai adus până aici? Ca să-mi arăți o bucată de lemn? — Oh, nu, Carly. Așteaptă. — Incando Sărmador, Resaliso, Diana Cadorastia!
Imediat ce a zis asta, din buștean a ieșit spiritul unui înger.
— Bună, Carly! Sunt Diana! — Bună! — Spune-mi, ce vezi în oglinda aceasta? — Pe mine însămi și par fericită. — Și acum ce vezi?
— Ăsta e băiatul din vecini. Ă, cum se numește? Ah! Stuart! Da! Dar, dar pare trist și singur. — Și acum? — Nu! E mama mea! Pare tristă și bolnavă! Ce i se întâmplă? Ce pot să fac? — Oamenii aceștia ar fi bine dacă ți-ai face timp să-i apreciezi. Mama ta muncește din greu ca să se asigure că ai mâncare și haine. Dar de fiecare dată când îți cere ajutorul, o ignori și ești obsedată de cum arăți. — Și, și Stuart? El de ce e trist? — Stuart nu are cu cine să se joace. Vrea să petreacă timp și să se joace cu tine. Dar nu apucă niciodată să o facă. — Acum înțeleg. Nu trebuie să-mi pese de înfățișarea mea atât de mult. Acum știu câte am pierdut și că e important să fii bună cu alții și de treabă. — Foarte bine! Se pare că ai înțeles importanța familiei și a prietenilor.
Zicând asta, turnul s-a umplut cu nori de furtună și, dintr-odată, Carly s-a trezit în patul ei.
— O, vai! Unde sunt? Oh! Sunt acasă!
Soarele strălucea puternic prin fereastra ei. Păsările cântau, iar murmurul dulce al râului care curgea se auzea de la distanță.
— Ah! Ce zi frumoasă! Numai bună să ies și să mă joc.
Tocmai atunci și-a amintit că trebuia să-și ajute mama.
— Ah! Mamă! — Spune-mi, mamă, cum te pot ajuta astăzi? — Ha? A funcționat! Chiar a funcționat! — Um, poți spăla vasele, te rog? — Sigur, mamă. De asemenea, mă gândeam că mai târziu să ies și să mă joc cu vecinul nostru, Stuart. — Ah! Desigur! Du-te și distrează-te, draga mea!
Și astfel, Carly a crescut și a ajuns o fată bună și de folos. Își ajuta mama cu treburile zilnice și avea grijă de micile păsări și animalele din grădină. Ba chiar a început să învețe la școală și în curând a ajuns prima din clasă la toate materiile.
Morala poveștii este că frumusețea exterioară nu este la fel de importantă ca bunătatea interioară și grija față de cei din jur.
