Cei Trei Prinți
A fost odată ca niciodată, în regatul Newlancurt, un rege pe nume Omate. El avea trei fii: Odin, Oscar și Oliver.
Odin era cel mai mare dintre toți și adora pictura. Își petrecea tot timpul în pădurile din regat, unde crea picturi superbe.
Al doilea prinț, Oscar, deși era talentat, era foarte schimbător. Într-o zi voia să fie pictor, în altă zi doctor, ba chiar dansator.
Cel mai mic dintre toți, Oliver, era răsfățat și nepoliticos. Făcea crize de nervi de față cu toți servitorii, fiind mereu nemulțumit de munca lor.
Regele Omate era foarte îngrijorat. Toți fiii săi erau bărbați în toată regula, dar nu erau nicidecum pregătiți să-și asume responsabilități. Într-o zi, s-a hotărât să-i cheme în fața lui.
— Da, tată! Ne-ai chemat? — Da. Vedeți voi, copiii mei, eu am slujit acest regat cu tot ce am avut, iar acum aș vrea să călătoresc. Dar vreau ca voi să vă asumați niște responsabilități.
— Tată, îmi pare rău, dar eu încă nu mi-am găsit vocația, să știi. Încă încerc să-mi dau seama care e și chiar aș aprecia dacă n-ar fi presiune pe umerii mei. — Dar Oscar, scuze, tată!
— Odin, Oliver? — Tată, știu că tu crezi că-s pregătit să-mi asum responsabilitățile. Sincer, așa cred și eu. Dar nu eu sunt fiul cel mai mare. N-ar trebui Odin să-și asume responsabilitatea? — Da, dar poți încerca să-l ajuți, nu?
— Hm, nu, mulțumesc. Prefer să mă joc cu prietenii mei decât să mă ocup de treburi administrative plictisitoare. Zicând acestea, Oliver a plecat. Trist, regele Omate și-a întors chipul către Odin.
— Odin, fiul meu cel mare, ajută-l pe tatăl tău. — Tată, ți-am mai spus de atâtea ori. Nu mă interesează să devin rege. Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar vreau să merg la Roma și să devin pictor. Cu inima îndurerată, Odin i-a întors spatele și a plecat. De cum a ieșit pe ușă, Omate s-a uitat furios în sus.
— Of, mi-am fost sigur că nu va funcționa. Fiii mei nu se lasă impresionați de chestii emotive. Ar fi trebuit să le poruncesc să mă asculte. De după un candelabru a ieșit o zână pe nume Kito.
— Calmează-te, regele meu! — Ți-e ușor să spui asta. Nu tu încerci să faci trei adulți să conducă un întreg regat. — Ce-ar fi să-i învingem cu propriile arme? — Dar ce înseamnă asta? — Ha ha ha! Chiar sună amuzant. — Bine, Kito, așa voi face.
Oliver învață o lecție de politețe și responsabilitate
În aceeași zi, regele s-a dus la Oliver.
— Salutare, Oliver! Văd că-ți admiri sabia, ă? — Nu-i așa că-i magnifică, tată? Și strălucitoare! — Ha ha ha! Dar la ce-ți folosește o sabie curată care nu va fi folosită niciodată? — Poftim? Desigur că va fi folosită! — De către cine? De către tine? Ha ha ha! Fiule, tu ai doar 19 ani. La vârsta ta, eu eram puternic și curajos. Dar tu, nu-ți face griji, vei fi și tu pregătit la 60 de ani? — 60 de ani? Mă aștept să ajung rege mai devreme de atât, să știi! — Un rege care nici nu vrea să treacă prin pregătirea necesară ca să ajungă rege. Fiule, e o cale lungă până vei ajunge rege. Cum am zis, la 60 de ani, cred. Oliver a rămas șocat când a văzut ce părere avea tatăl său despre el. S-a înfuriat.
— Hm, ha ha ha! Deci, a mers? — A fost floare la ureche. Simplu! E tare nervos. — Nu-i deloc amuzant. Sper ca planul tău să dea roade. — Așa va fi. Ne-am ocupat de unul, au mai rămas doi.
Oscar își descoperă talentul și scopul
Regele s-a dus la al doilea fiu și l-a găsit pe Oscar înconjurat de ghivece.
— Uite, tată! Mi-am găsit un nou hobby: grădinăritul! Distractiv, nu? — Ei bine, fiule, am venit să-ți spun că nu te voi obliga să-ți asumi responsabilități regale. — Serios? Ura! — Adică, e clar că nu ești făcut ca să fii rege. Un rege știe mereu ce vrea, să știi. — Poftim? Și eu știu. A, cred. — Desigur. Sunt sigur că supușii ar adora un conducător care nu se poate hotărî dacă vrea să fie rege sau bufon. Bucură-te de noul tău hobby, fiule. Pa! — Nu crede că sunt destul de sigur? Bine, mâine îi voi demonstra contrariul, să știi!
Odin înțelege sacrificiul tatălui
La sfârșit, regele s-a dus să-și vadă fiul cel mare, pe Odin.
— Uau! Cu adevărat magnific! — Păi, mulțumesc, Odin. Nu știam că încă arăt așa bine. — Scuze, tată, mă refeream la tufișul cu trandafiri din spate. — Hm, nu contează, Odin. Am venit să te întreb dacă ai vrea să pictezi și altceva, nu doar păduri. — Poftim? Dar ce au picturile mele? — Păi, dacă au atâția, hm, copaci și tufișuri și păduri. Ce-ar fi să încerci să pictezi munți, peisaje, ceva diferit, puțin mai provocator? — Ce idee grozavă! Mâine voi pleca la drum ca să pictez alte locuri din regat. Mersi că mă susții, tată. — Ha ha ha! Ce altceva ar putea să facă un tată? Ha ha ha! — Hm, acum e rândul tău, Kito. Eu mi-am făcut treaba.
Prinții se maturizează și preiau frâiele
În ziua următoare, Oliver s-a deghizat și a plecat de la palat.
— Ha! Îi voi dovedi eu tatălui meu! Totuși, el nu și-a dat seama că-l urmărea Kito. La scurt timp, drumul i s-a intersectat cu cel al unei bătrâne care căra un coș cu mere. — Asta-i șansa mea! Yahoo! — Vai! Nu, tinere, m-ai putea ajuta? — Eu? Dar tu l-ai scăpat pe jos. — Vai, ce nepoliticos! Chiar și regele m-ar fi ajutat. Asta l-a uimit pe tânărul prinț, căci nimeni nu-i mai vorbise așa. — Îmi pare rău. — Măcar ți-ai cerut scuze. Oliver a fost atât de derutat încât a început să strângă merele pentru bătrână. — Foarte bine. Acum m-ai ajutat. Mulțumesc. I-a zâmbit frumos prințului și a plecat. Oliver a continuat să hoinărească, pus pe gânduri. — Soldații ăia poartă o discuție interesantă. — Să-l ducem și pe micul prinț acolo! Yahoo! — O, sabia mea! — Sabie? O, soldați! Oliver s-a dus lângă ei ca să le asculte conversația. — Ce facem? Crezi că ne vor ataca? — Nu știu, dar ar trebui să așteptăm. — Să așteptăm? Când există un dușman trebuie să atacăm! — Ha ha ha! Ce-i cu băiatul ăsta? Nu poți să ataci un dușman pur și simplu. — Da. Dacă asta ar duce la război, gândește-te la oamenii din regat. Ha ha ha! Nu-ți face griji, băiete, de lucrurile astea se ocupă regele și armata lui. Și prinții săi. Auzind acestea, Oliver s-a simțit rușinat. — Nu știam că sunt atâtea de învățat. Tata chiar se ocupă singur de atâtea responsabilități? Este extraordinar. — A! Dă roade! Acum trecem la următorul.
Oscar hoinărea prin altă parte a regatului.
— Cât de palpitant! O, un pictor! — Mmm, pariez că aș putea face o pictură mai frumoasă. În timp ce el mergea mai departe, Kito a văzut deodată un grup de artiști care stăteau pe jos, triști. Ea a zâmbit. — Da! — Hapciu! Oscar a auzit sunetul și s-a dus la ei. — Artiști? De ce sunteți toți triști? — Ei bine, regele nostru a chemat oaspeți importanți din regatele învecinate, dar nouă ni se pare că dansul nostru nu e destul de bun. Vrem să dăm un spectacol frumos în fața oaspeților. — La! Eu dansez destul de bine, să știți. Aș putea să vă ajut. Așa că a dansat și i-a învățat bine. La final, toți artiștii erau veseli, pregătiți de spectacol. — Mulțumim, tinere! Chiar aveam nevoie de asta. Sper să vii să ne vezi. Pa! Oscar s-a simțit tare mulțumit, fiindcă ajutase pe cineva folosinudu-se de talentele sale. — Dacă-mi folosesc și celelalte talente ca să-i ajut pe ceilalți, poate să conduc regatul nu e o idee chiar așa de rea. — Da! Mai e doar unul!
Kito l-a căutat pe Odin și l-a găsit lângă un râu.
— Vai, nu, ar trebui să-l mut în alt loc. — A! Locul ăsta arată uimitor! Și l-am pictat aproape pe tot. Acum trebuie doar să mai... — Acum! — Vai, nu! Pictura mea! E plină de noroi! A, să mă mut în altă parte! Așa că și-a luat acuarelele și planșa și a plecat mai departe. — Ah, locul ăsta pare în regulă. Aici nu face figuri vremea. A început să picteze și aproape terminase. S-a apropiat de el un om care căra un ciubăr cu apă. — Mai aproape, mai aproape! Acum! — O, ho ho ho! Apa din ciubăr s-a vărsat toată peste pictură. Odin s-a înfuriat. — Cât e nervant! Vreau doar să pictez un peisaj superb! — Îmi pare rău, tinere. Dar dacă vrei să pictezi un peisaj superb, îți spun eu unde să te duci. E un loc plin de pajiști verzi și lacuri superbe în care înoată lebedele. — Sună uimitor! Spune-mi, unde e locul ăsta? Omul i-a arătat lui Odin locul, iar acesta s-a grăbit în direcția aceea. — Am ajuns! În sfârșit! Dar... dar stai puțin! Aici e doar pământ uscat și e plin de tufe! Omul acela m-a păcălit! În momentul acela, a apărut o fată pe drum. — Hei, fetițo! Poți să-mi arăți unde e locul unde sunt lacuri frumoase în care înoată lebedele? — Ăsta e locul. Adică era. Înainte să fie o foamete, iar sărmanii oameni să fie nevoiți să plece din zonă. Regelui singur nu-i pasă de noi. — Greșești! Regelui îi pasă foarte mult, doar că nu-l ajută nimeni. Odin și-a dat deodată seama ce spusese. Fata nu era interesată, așa că a plecat mai departe. — Ce groaznic! Un astfel de loc superb distrus, deși bietul tata s-a străduit din greu. — În sfârșit, mi-am terminat treaba!
La palat, regele stătea singur, visând la vacanța lui.
— O, vreme frumoasă, râuri leneșe, apă de cocos dulce. Of, când vor spune copiii ăștia că sunt pregătiți? — Tată! Tată! Suntem pregătiți! — O? Poftim? — Păi, bine. — Tată, am călătorit prin regat și am văzut cât de bine îl conduci. Am văzut și că ai nevoie de ajutor. Și de asta ne-am gândit... — Suntem pregătiți să ne asumăm responsabilitățile! Regele a fost atât de mișcat încât i-au dat lacrimile pe loc. — A, copiii mei, știam că veți înțelege!
Astfel, cei trei prinți s-au unit ca să conducă regatul împreună. S-au descurcat destul de bine, deoarece erau deștepți și isteți. Pe de altă parte, regele s-a bucurat de plajă, lenevind sub soarele fierbinte.
— A, e cea mai faină chestie, iar apa de cocos e chiar delicioasă. Nu-i așa, Kito? — Chiar așa, Alteță! Zău, chiar așa!
Morala poveștii: Responsabilitatea și empatia se învață prin experiență și prin înțelegerea nevoilor celorlalți, nu prin impunere. Un lider adevărat este cel care își asumă rolul cu dedicare și înțelege sacrificiile necesare pentru binele comun.
