Cine îi pune pisicii clopoțelul
Familia Ciugulici și ideile lor mărețe
Odată ca niciodată, în mansarda unei case mari, trăia familia Ciugulici. Nu, nu e o familie de oameni, ci o familie de șoareci.
Ciugulici era o familie foarte mândră. Vedeți, ei nu erau niște șoareci oarecare. Fiecare avea idei grozave pentru a-și îmbunătăți traiul.
— Ce-ar fi dacă ne-am construi propria bucătărie? Și, și ne-am cumpăra mâncarea de la magazin? — Ah, da, așa e! Ar fi așa distractiv! — Eu am o idee mai bună. Ce-ar fi să ne deschidem supermarketul nostru? Am avea un profit grozav și am putea cumpăra casa asta! — Ah, da, așa e! Ar fi așa distractiv!
Dar ideile doar atât însemnau: niște cuvinte.
Un ospăț pe cinste
— Toată lumea, atenție! Doamna Om și soțul ei au invitat niște oaspeți azi la cină. Noi toți știm ce înseamnă asta. O să avem un ospăț! — Ospăț! — Credeam că o să zică o petrecere. Un ospăț e mult mai bine! — Simt deja gustul mâncării! — Grozav! Înseamnă că pot mânca porția ta! — Da, știu, știu. Cu toții ne bucurăm foarte mult. Dar trebuie s-o facem bine. Până la urmă, oamenii sunt ființe puternice care ne pot prinde cât ai clipi.
— Exact! Glumesc. Oamenii nu ne pot prinde. Totuși, trebuie să fim prudenți. Tu și cu mine ne ascundem după frigider. Cum se întunecă, o să vă facem semn să veniți cu toții sus.
Marlin a plecat cu Tom să se ascundă după frigider. Pe drum, i-a spus lui Tom ideea cu care a venit Jerry Ciugulici.
— Știi, Tom, Jerry zicea să declarăm război oamenilor. Toată planeta ar putea fi a noastră. — Uau! Așa e, Jerry, pe bune! E foarte puternic. Ți-a explicat totuși cum? — Eh, de fapt nu. N-am ajuns la partea aia. Sunt sigur că o să găsească o soluție. — Oh, absolut! Noi Ciugulicii suntem așa deștepți!
În timp ce se întuneca în casa cea mare, Marlin și Tom le-au făcut semn celorlalți șoareci. Și iată-le acolo: mâncăruri de toate felurile pe masa cea mare de lemn.
— Uau! Mmm! — Toți șoarecii se bucurau de ospăț. — Au! N-am să mai mănânc niciodată!
Înțelepciunea tatălui
Cel mai înțelept membru al Ciugulicilor era Tata Șoarece. Toți șoarecii stăteau întinși cu stomacurile pline, iar Marlin s-a dus în colțul mansardei la Tata Șoarece.
— Bună, tată. De ce n-ai fost azi la petrecere? — Sunt prea bătrân pentru petrecere acum, fiule. Trebuie să am grijă la ce mănânc. Am mâncat ce mi-a adus micul Semi de acolo. Dar tu de ce nu dormi? — Sunt prea entuziasmat ca să dorm. Azi am câștigat la mâncat împotriva oamenilor. Așa că mă gândeam la ideea lui Jerry de a declara război oamenilor. — Să declari război oamenilor? Tu ai înnebunit? — Nu! E o idee grozavă! — E o idee inutilă! — Ah! De ce ești mereu atât de demo... demo... — Demotivant! — Da, da, ăsta e cuvântul: demotivant.
— Eu nu te demotivez, fiule. Tot ce spun e că o idee, oricât de grozavă, e inutilă dacă nimeni nu o poate pune în practică. Doar pentru că avem idei grozave nu înseamnă că suntem inteligenți și curajoși. — Dar familia noastră este inteligentă! O să vezi, tată, o să declarăm război oamenilor și o să câștigăm!
Marlin era foarte confuz. Nu înțelegea cum, dacă ai o idee grozavă, nu te numești inteligent.
O pisică nouă în casă
A doua zi, când doamna Om a intrat în bucătărie, a avut un șoc.
— Iubire! Vrei să vii jos, te rog? — Ce s-a întâmplat? — Ai mâncat tu toate resturile de aseară? — Cum? Nu! Nicidecum! M-am spălat pe dinți și m-am culcat imediat. — Hei! Nu mă minți! Ține minte! Era multă mâncare pe masă aseară. Și așa, deodată, dimineața nu mai e? Știi că trebuie să te ții de dietă. Asta e! Azi o să mănânci doar fructe. Nimic altceva. — Da, dar, dar nu eu am mâncat-o! — Nu mai minți! — Dar nu mint! Nici măcar nu m-am uitat la mâncare!
Oamenii habar n-aveau de șoarecii din mansardă. Oricând lăsau mâncare pe masă, o mâncau șoarecii și doamna Om dădea vina pe soțul ei. Apoi, într-o zi, când Marlin și Tom ciuguleau o bucată de pâine, Marlin a auzit ceva ciudat.
— Stai! Tu ai auzit asta? — Ah, trebuie să fie pisica vecinilor, Cuibărel. Ah! Ce fel de nume e Cuibărel? Mâța aia nu pare a se cuibări deloc. Și cum de zic oamenii că e drăguță? Pisicile sunt monștri! Monștri! — Ascultă cu atenție! Ăsta nu e Cuibărel. E altcineva. Și se apropie!
Marlin și Tom s-au dus să vadă ce se întâmplă.
— Nu, nu, nu! Nu pot să cred! Și-au luat pisică? O pisică? O pisică! Vai de mine, vai de mine! N-am aer, n-am aer! Tom, o să mor! — Bine, bine. Adu-ți aminte antrenamentul mental. Simte emoția. Observă-ți dosul palmei. Și acum, de ce anume ești conștient? — Ah, da, ah, da, așa e! Asta o să-mi meargă. Observă-ți dosul palmei pentru că, dacă te miroase pisica, nu mai ai mână! E un dezastru! Cine le-a dat ideea asta să aducă acasă o pisică? Creaturile alea mari, blănoase și cu mustăți! Au mustăți? Arată așa ciudat! Șuvițe ciudate de păr în jurul gurii! — Marlin, și noi le avem! — Tu de partea cui ești, de fapt? Trebuie să facem o ședință de urgență!
— Cum să ne facă așa ceva? Noi am fost primii aici! Asta e casa noastră! — Bine, poate exagerăm. Nu toate pisicile mănâncă șoareci, nu? Poate mâța asta e vegetariană. Poate mănâncă iarbă. — E atât de aiurea! Eu zic să trăim ca până acum! Fără frică! — Da, sunt de acord! Da, da, da! — Bine. Are dreptate. Asta e casa noastră. Noi am fost primii aici. S-alungăm de aici creatura asta blănoasă!
Și astfel s-a hotărât. Șoarecii vor trăi ca până acum și vor înfrunta teribilul animal.
Frica și exodul
Șoarecii începură să se plimbe prin casă, puțin speriați, dar curajoși. Dar lucrurile n-au mers cum au plănuit.
Familia era distrusă. Încet, șoarecii din familia Ciugulici au început să plece din casă.
— Nu, băieți! Suntem o familie! Putem reuși! — Oh, haide, Marlin, să recunoaștem. Ea e pisică, iar noi suntem șoareci. N-o să ne lase niciodată să trăim aici. Am avut o viață bună în mansardă. Atât cât a fost. N-o să uităm niciodată zilele de aici.
Familia se micșora. Pe zi ce trecea, frica de pisică creștea în familia Ciugulici. Părăseau mansarda unul câte unul. Stuart dansatorul, Jenny cea inteligentă, Ronț ronțăitorul, plecaseră cu toții.
Vânătoarea a continuat. Oricât de prudenți ar fi fost, pisica mereu îi găsea. Cu fiecare zi, era mai periculos să procuri hrană.
Ideea genială: clopoțelul
— Ajunge! Trebuie să facem ceva cu pisica asta. Vreau idei. Haideți! Familia Ciugulici e celebră pentru ideile ei grozave, nu? — Nu din nou! — Eu, eu am o idee! De ce nu mergem să ne plângem oamenilor de pisică? Le-am putea spune că ea e cea care mănâncă mâncarea. — Poftim? — Asta e o gândire bună, dar problema e că oamenii nu sunt destul de educați să înțeleagă ce avem noi de spus. — Da, exact! Asta e problema! — Haideți! Puneți-vă creierul de Ciugulici la treabă! — Știu eu! Dacă stai să te gândești, problema de fapt e că nu vedem când vine pisica. Corect? Adică, acum noi stăm și ciugulim ca șoarecii și deodată chestia asta apare de nicăieri! — Oh, da, așa este! Adevărat! Adevărat! — S-a întâmplat când eu citeam rețeta aia pe tejghea. — Oh, pe cine păcălești tu? Toți știm că tu nu știi să citești. Te uitai după o domnișoară în grădină. — Liniște, vă rog! Da, Semi? Ce ziceai? — Hei! Ce-ar fi dacă am face ceva care ne-ar spune unde e pisica în orice moment? Deci, dacă ea e în cameră cu doamna Om, ne-am putea furișa în bucătărie. — Hmm, are logică, dar cum o să știm asta? — Hai să-i punem clopoțel! — Ha? Ce? — S-o facem pachețel? Adică, nu vreau să fiu răuvoitoare, dar cui am putea vinde pisica? Adică, cine ar cumpăra-o de la noi? — Nu, nu pachețel! Clopoțel! Să-i punem un clopoțel în jurul gâtului. Astfel, o să sune de fiecare dată când se mișcă. Și când o să auzim clopoțelul, o să știm că e în zonă. — O să ne caute mirosind, dar noi n-o să fim aici. Aș vrea să văd ce față face! — Excelent! Asta numesc eu o idee genială! Meriți bucata cea mai mare de plăcintă! Cea mai mare! — Da! — În sfârșit o să trăim în casa asta fără frică! — E cea mai bună idee! — Da! Celor care au plecat o să le pară așa de rău! Noi n-o să fugim! Asta e casa noastră! Sunt așa mândru de voi! Știi ce? Ideea ta ar trebui onorată, Semi. Așadar, declar această zi din istoria Ciugulicilor Ziua Clopoțelului pe Pisică! — Da! Clopoțel! Clopoțel! Clopoțel!
Cine îi pune clopoțelul?
— Pot să vă întreb ceva stupid, totuși? Eu sunt un șoarece bătrân care încearcă să țină pasul cu noua generație, știți. Scuzați-mă că mă mișc încet, dar e cineva sigur de ideea asta? — Sigur că da! Ce credeai? Că o să ne bucurăm fără să o fi gândit? — Haide, tată, noi nu suntem un grup oarecare ce acționează fără să se gândească. — Da, noi suntem un grup care nu acționează fără să gândească, cred. — Foarte bine, am o singură întrebare: Cine îi pune clopoțelul?
S-a lăsat liniște totală. Șoarecii se uitau unii la alții și sperau să apară un voluntar, dar n-a fost nimeni.
— Păi, ar putea s-o facă Jerry! Adică, nu te gândeai tu să declari război oamenilor? Adică, eu zic: hai să începem cu pisica. — Cum? Nu, adică aș face-o, dar trebuie să apuc să conduc armata ca să declar război, nu? Adică, ați văzut colții pisicii? — Tu, tu ești liderul! De ce nu o faci tu? — Ce? Nu! Adică, voi toți ce ați face dacă mie mi s-ar întâmpla ceva? Nu! Nu vă pot face asta! Să meargă altcineva! Haideți, ziceți: Cine îi pune clopoțelul?
Nimeni nu voia să-și riște viața. Nici Jerry și nici chiar Marlin. Până la urmă, una e să spui ceva curajos și altceva e să acționezi. Și nimeni din familia Ciugulici n-a fost destul de curajos încât să-i pună clopoțel pisicii. Toți și-au făcut bagajele și au părăsit mansarda. Și astfel, casa aceea mare s-a golit de șoareci.
O idee, oricât de grozavă, e inutilă dacă nu o poți pune în practică.
