Copacul darnic
Aceasta este o poveste despre prietenie și iubirea necondiționată a naturii. Într-o pădure, la periferia orașului, a fost un copac care era înalt și verde. Avea crengi lungi și groase. Nenumăratele sale frunze verzi se legănau ușor în vânt.
Păsările veneau din locuri îndepărtate pentru a sta pe crengile sale și a ciripi cântecele lor. Era un copac frumos și vesel. Copacul avea o legătură foarte specială cu un băiețel dintr-un oraș din apropiere.
Copilul venea în fiecare zi și se juca cu copacul după școală. Obișnuia să mănânce merele din pom și să se joace de-a v-ați ascunselea. Discutau și povesteau ore întregi. Băiatul obișnuia să împartă totul cu copacul: ideile sale, planurile pentru viitor, gândurile lui și întâmplările de zi cu zi de la școală.
Copacul obișnuia să îl asculte pe băiat și să râdă împreună cu el. Își înțelegeau reciproc visele și legătura dintre ei devenea mai puternică. Băiatul făcea coroane din frunze și se prefăcea că era rege. Se cățăra pe trunchiul de copac și se legăna de crengile sale.
— Ha ha ha ha! — Ha ha ha ha! — Apa este atât de curată și strălucitoare, copacule! — Da, așa este. — Ești norocos. Ai cea mai bună priveliște. Apa strălucitoare, soarele care apune, briza. Nu e de mirare că ești atât de fericit. Aș putea locui aici pentru totdeauna. — Apa, soarele și briza vor fi mereu aici. Cel mai mult mă bucură că le pot împărți cu tine. — Ha ha! Ești cel mai tare, copacule! Te iubesc! — Și eu te iubesc.
Vorbea cu copacul ore întregi. După ce se jucau și discutau, obosit, băiatul obișnuia să doarmă la umbră. Cu trecerea anilor, băiatul a crescut și și-a făcut prieteni noi. Era din ce în ce mai ocupat și petrecea mai puțin timp cu copacul. Copacul prețuia puținele momente pe care le avea cu băiatul.
— Nu urăști când soarele apune? Sau când îți pierzi frunzele iarna? — Devin trist, sigur. Dar știu că soarele se va întoarce în dimineața următoare și frunzele vor reveni la primăvară. Îmi place să le aștept. — Ai dreptate. Dar soarele care apune este de asemenea atât de frumos. Ești norocos, copacule, ai o priveliște superbă. Aș putea locui aici pentru totdeauna. — Nu știu multe despre noroc. Dar soarele este mereu aici. Mă bucur de el când sunt cu tine. Poți să locuiești aici pentru totdeauna. Știu că îți place. — Ha ha! Nu este chiar atât de ușor. Tu nu ai responsabilități. Eu trebuie să muncesc și să fiu cineva. Trebuie să-mi clădesc un viitor. Vreau să fiu fericit. — Nu ești fericit acum? — Sunt. Dar vreau mai mult.
Plecarea băiatului și singurătatea copacului
Cu timpul, băiatul a încetat să mai viziteze copacul. Copacul era mai mult singur, așteptând să-l vadă pe băiat. Apoi, într-o zi, băiatul a venit să viziteze copacul. Copacul a fost bucuros să-l vadă. Inima lui tresărea cu fiecare pas pe care băiatul îl făcea înspre el.
Îndreptându-se, copacul l-a strigat pe băiat.
— Vino, băiete! Vino și cațără-te pe trunchiul meu și leagănă-te de crengile mele și mănâncă mere. Fii fericit! — Sunt prea mare să mă cațăr în copac sau să mă legăn de crengile tale. — Vino să vezi apusul, băiete! Întotdeauna ți-a plăcut. — Sunt ocupat acum. Vreau să cumpăr lucruri. Vreau să văd lumea. — De ce arăți trist? — Vreau bani, copacule! În lume ai nevoie de bani să fii fericit.
Copacul nu voia să-l vadă trist pe băiat.
— Ia-mi merele, băiete, și vinde-le la piață. Atunci vei avea niște bani. Îmi pare rău. Eu nu am bani să-ți dau. Am doar frunze și mere. — Serios, copacule? Pot să fac asta? — Te va face fericit? — Da! Mulțumesc, copacule! Ești cel mai tare!
Așa că băiatul s-a urcat în copac, a adunat toate merele și le-a dus departe să le vândă în piață. Copacul a fost fericit să îl ajute pe băiat. Dar băiatul a stat departe pentru o perioadă lungă de timp și copacul a fost trist.
Anii au trecut. Păsările veneau, își ciripeau cântecele și plecau, iar copacul aștepta, stând drept cu crengile sale lungi la marginea prăpastiei, așteptând întoarcerea băiatului.
Sacrificiul copacului
Iar apoi, într-o zi, băiatul s-a întors. Copacul tremură de bucurie.
— Vino, băiete! Vino și cațără-te pe trunchiul meu și leagănă-te de crengile mele și fii fericit! — Nu am timp să mă cațăr în copaci. Sunt prea ocupat. Sunt căsătorit acum. Copacule, am o soție și copii. — Ai crescut într-adevăr. Dar de ce nu arăți fericit acum? Asta e ce ți-ai dorit. — Sunt îngrijorat, copacule. Aș fi fericit dacă aș putea construi o casă pentru familia mea. Vreau să le fie cald și să fie în siguranță. — Nu am o casă să-ți dăruiesc. Pădurea este casa mea. Dar uite, am niște crengi. Îmi poți tăia crengile și să faci o casă din ele. Atunci vei fi fericit. — Mulțumesc, copacule!
Atunci băiatul s-a cățărat în copac și a tăiat toate crengile și le-a dus departe. Copacul s-a bucurat să îl ajute pe băiat. Dar băiatul a stat departe pentru o perioadă lungă de timp și copacul a fost trist. Anii treceau, dar băiatul nu mai venise să viziteze copacul.
Copacul nu mai putea să vorbească cu păsările, pentru că acum doar îl înconjurau și zburau mai departe. Păsările nu mai aveau crengi pe care să se așeze și să își ciripească cântecele. Cât erau la sol, copacul mereu le întreba de băiat, dar niciuna nu îl văzuse. Copacul se simțea singur.
Copacul stătea acolo la marginea prăpastiei, încercând să-l caute pe băiat. Privea cum orașul s-a schimbat. Copacul vedea cum pășunile îndepărtate sunt distruse pentru construcția de drumuri și clădiri. Vedea cum copacii erau tăiați și dezrădăcinați și cum turnuri erau construite pe ținuturile verzi.
Mai mulți oameni au venit, defrișând pădurea de jur împrejur și construind case pentru ei. Pădurea își pierdea din verdeață. Copacul era trist să își vadă casa dărâmată. Dar ce putea să facă? Pentru că era doar un trunchi. Copacul era foarte singur acum, dar tot aștepta cu nerăbdare să vină băiatul.
Reîntâlnirea finală
Apoi, într-o zi, băiatul a venit să îl viziteze. Acum era un adult în toată firea. Copacul era atât de fericit să-l vadă pe băiat încât abia putea vorbi. Dar băiatul părea foarte trist. Băiatul s-a așezat, sprijinindu-se de copac și a început să plângă. Copacului i s-a frânt inima când l-a văzut plângând.
Copacul nu avea crengi cu care să îi ofere mângâiere băiatului. Nu avea mere să îl înveselească. Îi putea oferi doar suport să se sprijine.
— Ce s-a întâmplat, băiete? De ce ești atât de trist? — Soția m-a părăsit și copiilor mei nu le pasă de mine. Nu vreau să locuiesc într-un loc unde nimeni nu mă iubește. Tot ce-mi doresc acum este să plec departe de acest loc. Nu mai vreau să locuiesc aici. — Întotdeauna alergi în spatele fericirii, băiete. Trebuie să stai și să aștepți ca fericirea să vină la tine. — Nu există fericire aici. Dacă aș putea construi o barcă și să navighez în apele cristaline, să lenevesc pe o barcă și să adun toată căldura soarelui. — Vei fi fericit atunci? — Da. Voi fi liniștit și fericit. — Poftim. Taie trunchiul meu și construiește o barcă. Atunci vei putea naviga departe. — Serios, copacule? Mulțumesc. Ești cel mai tare.
Băiatul și-a adus sculele și a tăiat trunchiul copacului. A construit o barcă din el. Părea să fie fericit și ușurat. Copacul a fost fericit că l-a ajutat pe băiat. L-a privit construind barca. Apoi, l-a privit navigând în depărtare. Acolo era soarele, briza, apa cristalină și băiatul care naviga înspre ele.
Copacul nu se mai simțea norocos acum. Era trist să îl vadă pe băiat cum se depărta, la fel ca și soarele despre care povestea odată. Acum copacul era doar un ciot la marginea prăpastiei. Anii treceau și copacul era tot mai singur. Nu mai putea să vadă clădirile din depărtare sau dealurile. Nu mai putea sta drept și să își vadă casa sau oamenii. Pentru că el era doar un ciot de lemn pe pământ.
Îi era dor de păsări. Îi era dor să privească pășunile din depărtare. Îi era dor de confortul casei sale. Dar mai mult decât orice, îi era dor de băiat. Într-un final, băiatul s-a întors la copac. Orașul nu mai era la fel. Acum erau clădiri construite de om în locul mamei natură. Pădurea fusese defrișată și pășunile verzi nu mai existau.
Băiatul era un om în vârstă acum. Îi era greu să respire. Era gârbovit și mergea cu un baston. Se întreba dacă va mai găsi oare copacul.
— Orașul înghite pădurea. Sper să-l găsesc pe prietenul meu drag.
Și așa și făcu. Era exact acolo unde l-a lăsat, ciotul, așteptând.
— Ai venit! Te-am așteptat mult timp. — Ah! Da, copacule. Mă bucur să te revăd. Am navigat spre alt oraș. Am locuit acolo câțiva ani. Uh uh uh! — Respiri greoi? — Da, nu pot respira bine din cauza poluării. — Îmi pare atât de rău, băiete. Nu am nimic să-ți ofer. Merele mele au dispărut. — Dinții mei sunt prea fragili pentru a mânca mere. — Crengile mele au dispărut. Nu te mai poți legăna de ele. — Sunt prea bătrân să mă legăn de crengi. — Trunchiul meu a dispărut. Nu te mai poți cățăra. — Oh, sunt prea obosit să mă mai cațăr. Mă doare spatele acum.
Copacul a suspinat.
— Ah! Îmi pare rău. Aș vrea să-ți pot dărui ceva, dar nu mi-a mai rămas nimic. Sunt doar un ciot bătrân. — Pădurea dispare. Betonul nu poate oferi aer curat. Copacii pot. Clădirile nu oferă confort. Cât de lacom poate fi un om? Orașele, în schimb, poluează aerul curat. Nu înțeleg oamenii importanța naturii.
Copacul nu a răspuns. Nu avea nimic de zis.
— Ah! Acum sunt bătrân și obosit tot timpul. Tot ce vreau este să respir aer curat și un loc liniștit unde să stau.
Copacul s-a îndreptat cât de mult a putut.
— Deci, asta este. Un ciot vechi este bun pentru a sta și pentru a te odihni. Vino, băiete, stai jos. Stai jos și odihnește-te.
Băiatul s-a așezat pe copac și a inspirat adânc. A privit cum apunea soarele în apele strălucitoare. A simțit briza delicată.
— Ești norocos, copacule! Ai cea mai bună priveliște. Soarele, briza și apele strălucitoare.
Apoi au discutat despre viață și despre cum lumea din jurul lor s-a schimbat. Băiatul i-a spus copacului povestea sa, iar copacul s-a bucurat.
Morala poveștii
Relația om-natură este una nemuritoare. Trebuie să respectăm și să ocrotim mama natură. Țineți minte: copacii au nevoie de oameni, așa cum oamenii au nevoie de copaci.
Salvați pădurea. Salvați...
