Copacul înflorit
Odată ca niciodată, pe tărâmul Indiei, un negustor bogat pe nume Alaima se pregătea să plece într-o călătorie pe mare, ca să își vândă țesăturile, bumbacul, lâna, jadul și bijuteriile în Europa și Asia Centrală.
Pe atunci, călătoriile acestea durau luni întregi. Așa că în seara dinainte plecării, prietenii negustorului s-au adunat la el acasă pentru a-i ura noroc.
Pregătirile pentru călătorie
În timpul ospățului, unul dintre prieteni l-a întrebat pe negustor în timp ce mânca:
— Alaima, vei fi plecat luni întregi. Nu ne-ai zis niciodată cine vrei să aibă grijă de casa ta, de proprietatea ta și de depozitul tău în lipsa ta.
— Ah, stai liniștit, frate. Jigme se va ocupa de toate.
— Ce? El? Acel Jigme care are grijă de caii tăi?
— Da, sigur.
— Ești bine, Alaima? Jigme e doar un păstor, iar tu îți lași averea în mâinile sale?
— Dacă ți-o fură și fuge?
— Cum să fii așa de nesăbuit și să ai încredere într-un servitor și nu în noi, care suntem egali și ca avere și ca statut?
— Îl cunosc pe Jigme de ani întregi. E un om bun și credincios și nu îl consider servitor, ci prietenul meu.
— Doar egalii pot fi prieteni, Alaima. Oricât de bun ai fi cu un servitor, acesta nu îți poate fi prieten.
— Nu sunt de acord. Jigme a avut grijă de mine și a fost alături ca un prieten.
— Nu va fi de acord. Să-l ducem la Buddha. Poate acesta îl va face să vadă ce nesăbuită este.
Înțelepciunea lui Buddha
Așa că prietenii negustorului l-au dus în locul în care Buddha propovăduia sub smochinul la apusul soarelui. Aceștia i-au explicat situația lui Buddha.
— Spune-i, domnule! Cum să aibă încredere într-un servitor sărac și să-i lase averea pe puținele lui? Nu e o nesăbuință, mai ales când noi, prietenii săi din același statut, suntem gata să avem grijă de totul cât el e plecat?
Buddha a zâmbit și le-a zis o poveste.
Povestea Copacului înflorit
Acum mult timp, în Benares, trăia un rege. Regelui îi plăcea grădinăritul și petrecea multe ore în grădina sa frumoasă din palat.
Deși avea grijă cu atenție de toate florile, copacii și arbuștii din grădină, cel mai mult îi plăcea un copac anume: Copacul înflorit. Nimeni nu știa cât de bătrân era copacul, dar acesta stătea în mijlocul grădinii ca un monstru divin uriaș.
Cu rădăcini adânci care ajungeau în adâncul pământului și se zice că crengile sale ajungeau în rai. Întregul oraș Benares era mândru de acest copac bătrân, despre care se credea că are peste o mie de ani.
Oricine îl vedea, îl admira pentru puterea și mărimea sa. Oamenii care îl văzuseră, rămăseseră atât de uimiți de el, încât nimeni n-a observat o mică bucățică de iarbă Kușa care creștea lângă rădăcinile sale.
Pericolul din Palat
Într-o zi, regele și regina beau ceai în camera principală a palatului, când dintr-o dată, câteva bucățele de tencuială au căzut peste rege.
— Tencuială?
Regele s-a uitat în sus și a văzut o crăpătură în tavan, care ajungea până la stâlpul uriaș care susținea tavanul. Era evident că stâlpul era pe cale să fie distrus și că dacă nu ar fi fost înlocuit, tavanul întreg al palatului s-ar fi prăbușit și i-ar fi ucis pe toți dinăuntru.
Regele a observat pericolul și imediat și-a trimis servitorii și tâmplarii să caute în pădure un copac destul de puternic pentru a construi un stâlp uriaș nou. Servitorii au căutat prin grădină și s-au întors ca să-i zică regelui ce au găsit.
— Singurul copac din care am putea construi un astfel de stâlp e Copacul înflorit, Sire.
— Ah, copacul meu preferat. Sunteți siguri?
— Ne-am uitat la toți copacii din grădinile palatului, însă niciunul nu e destul de puternic în afară de Copacul înflorit.
Sacrificiul Copacului înflorit
Regele s-a întristat, gândindu-se că va trebui să taie iubitul Copac înflorit, dar nu avea de ales.
— Of! Nu pot risca viețile atâtor oameni din palat doar pentru a-mi salva copacul iubit. Bine, dacă așa trebuie, tăiați-l.
Spiritul Copacului înflorit și chiar și spiritele celorlalți copaci și păsările au simțit dezastrul care urma să vină. Faptul că bătrânul și misticul Copac înflorit va fi tăiat.
Păsările au încetat să mai cânte, s-a lăsat o liniște totală. Grădinile au devenit înconjurate de o aură de tristețe și lipsă de viață. Atunci, spiritul ierbi Kușa a vorbit cu Copacul înflorit.
Salvarea neașteptată
A doua zi, când au venit pădurarii ca să taie copacul și se pregăteau să lovească cu toporul,
— Toți! Se pare că acest copac e putred aici. Vedeți? Culoarea scoarței?
— Da, și aici e moale. Nu putem tăia acest copac. Nu e destul de puternic pentru a face din el stâlpul acesta.
— Nu înțeleg nimic. Ieri copacul acesta era puternic, măreț și impunător, iar acum putrezește. Nu se poate așa ceva! Este...
— Poate că nu trebuia să tăiem copacul.
Când pădurarii au plecat, păsările au început să cânte iar. Vântul a început să danseze minunat printre crengi. Era de parcă cineva umpluse de viață și de bucurie grădina palatului.
Copacul înflorit a devenit iar puternic și impunător. Ceilalți copaci au rămas uimiți când au văzut asta.
— Copac înflorit, acum ești bine și sănătos! Cum ai făcut să pară că putrezești?
— Ah, totul se datorează spiritului prietenei mele, iarba Kușa. Ea a vorbit cu spiritul cameleonului, care i-a chemat pe ceilalți cameleoni pe trunchiul meu. Iar apoi aceștia și-au schimbat culoarea și astfel, când pădurarii au văzut-o, au crezut că-mi putrezește trunchiul.
— Dar cum ți-ai făcut trunchiul așa moale?
— Cameleonii deștepți se duceau imediat în locurile în care pădurarii atingeau scoarța, așa că, în loc să mă atingă cu trunchiul, ei atingeau trupurile moi ale cameleonilor și credeau că sunt moale și putrezit.
— Minunat, Kușa! Când noi, așa-zișii copaci măreți, n-am putut să ne ajutăm prietenul, înțelepciunea ta i-a salvat viața și am vrea să-ți mulțumim.
Morala Povestii
Și astfel, Buddha și-a încheiat povestea.
Prietenia și încrederea e oferită celor ce sunt înțelepți și credincioși. Înțelepciunea și loialitatea nu au legătură cu statutul unei persoane. Trebuie să fim atenți la calitățile unei persoane, nu la bogăția sau statutul, vârsta sau ocupația ei.
Auzind acest lucru, negustorul a zâmbit, căci prietenii săi au plecat de lângă Buddha, umili și supuși.
De atunci, n-au mai judecat pe nimeni în baza bogăției sau statutului, ci se uitau la calitățile oamenilor, iar dacă aceștia erau înțelepți și loiali, îi tratau cu respect.
