Cutia Pandorei
Odată ca niciodată, deasupra norilor, unde locuiau doar conducători măreți, Zeus, cel mai mare dintre toți, discuta cu doi gemeni: Epimeteu și Prometeu. Prometeu era cel mai înțelept dintre gemeni, era inteligent și deștept, spre deosebire de fratele său. Epimeteu era cam nesăbuit și foarte naiv.
— Trebuie să mâncați mai mult! Ia priviți la mușchii aceștia! Nu vreți să fiți puternici ca mine? — Ei bine, nu cred că vreau să devin așa puternic. Adică, îmi place așa cum sunt acum. Și tu, Promi? — Nu, nu, și eu gândesc ca fratele meu. — Măcar încercați să fiți mai puternici, deși nu veți fi niciodată la fel de puternici ca mine. Nici măcar n-aveți puterea mea. — Apropo de putere, mi-ar plăcea să-mi dai puțin din focul acela, știi, ca să-l dau oamenilor. Le-ar fi de mare folos. — Ce? De ce să le dau un lucru atât de minunat precum focul unor nerozi? Ar da foc întregii lumi. — Dar sărmanilor le e frig în nopțile reci și la venirea iernii, brrr! — Nu mă interesează. Vorbește cu Apollo. El se ocupă de soare. — Dar Zeus, n-ai idee ce mult ne-ar putea ajuta. Nu ai putea să ne dai un pic din focul ăsta al tău? — Nu! Sunt hotărât. Oamenii nu vor primi foc.
Când a auzit asta, Epimeteu a fost foarte dezamăgit, însă Prometeu era foarte nervos. A doua zi, Zeus se uita prin lume și, dintr-odată, a văzut că lângă casa unui om ardea focul. S-a înfuriat groaznic.
— Foc! De unde are omul acela foc?
Uitându-se în continuare, a văzut că Prometeu dădea focul oamenilor.
— Prometeu! Prometeu! Vino aici imediat! — O, nu, nu!
Prometeu s-a dus la Zeus, care stătea în fața lui precum un uriaș nervos.
— Ți-am zis să nu le dai focul! De ce ai furat, Prometeu, focul? — De fapt, n-am furat focul, l-am luat de la Apollo, care mi l-a dat cu bucurie. Oamenii suferă în fiecare noapte și puțină căldură i-ar ajuta, Zeus. Vrei să sufere?
Zeus nu știa ce să zică. Era nervos, într-adevăr, dar știa că Prometeu are dreptate. Mai târziu în acea zi, Zeus se plimba nervos prin camera sa, furios.
— Ce pot să fac? Prometeu trebuie pedepsit. Dar cum? Va deschide gura și va începe să spună versuri uscate și restul îi vor lua partea.
Gândindu-se mai bine, și-a dat seama că Epimeteu era o țintă mult mai ușoară.
— Fratele acela nărod va fi ușor de păcălit, dar trebuie să mă asigur că nimeni nu-mi va afla planul.
Așa că a cerut să se facă o femeie din lut.
— Va fi om și asigură-te că va fi cea mai frumoasă femeie din lume. — Bine, înălțimea ta, dar pot să întreb de ce o creați? — Ei bine, vreau o fiică, pe cineva care să umple palatul de râsete și fericire. — Ce drăguț! O voi face cea mai frumoasă și de fiecare dată când va zâmbi, vă va umple inima cu multă... — Da, da, fă-o odată!
După ce fata a fost creată, era foarte frumoasă, iar ochii îi străluceau precum stelele.
— O, Atena, ce rochie minunată! — Mă bucur că-ți place, draga mea. A fost țesută din fire de argint. — Mă duc să văd cum strălucește la soare. — Ce fată drăguță! Dar Zeus, de ce ai creat-o? — Ă, păi, voiam să i-o dau de nevastă lui Epimeteu. E un băiat singuratic. Are nevoie de cineva care să-l iubească, nu crezi? — O, ce drăguț! Ei bine, lui Epimeteu îi va plăcea mult.
Săraca Atena nu știa ce punea Zeus la cale.
— Pandora, draga mea, mă duc să văd pe cineva. Vrei să vii cu mine? — Sigur, tată! Unde mergem? — Ei bine, mă întâlnesc cu un bărbat pe nume Epimeteu. E un bărbat foarte de treabă, bun și foarte drăguț.
Pe drum, Zeus a vorbit mult despre Epimeteu, sperând că o va impresiona pe Pandora. Pandora era într-adevăr impresionată de ce a auzit și imediat ce l-a văzut, s-a îndrăgostit de el.
— Bună, Epimeteu! Prometeu e acasă? — Ă, nu, a ieșit. — Perfect! Epimeteu, ți-o prezint pe fiica mea cea dragă, Pandora.
Epimeteu a rămas uimit de frumusețea Pandorei.
— E foarte frumoasă! — O, știam eu că am uitat ceva. Ce-ar fi să stați puțin de vorbă? Mă voi întoarce să te iau, Pandora.
Și zicând asta, Zeus s-a întors la palat.
— Ei bine, acum sunt sigur că cei doi se vor îndrăgosti nebunește. Totul merge conform planului meu.
Mai târziu în ziua aceea, când s-a dus s-o ia pe Pandora, i-a găsit pe cei doi uitându-se cu jind unul la celălalt.
— O, tată, tată, îmi place mult de Epimeteu! Vreau să mă căsătoresc cu el! — Pandora, așteaptă, nu așa! — Fantastic! A? Să facem nunta chiar mâine! — Iei!
Și astfel, a doua zi Pandora și Epimeteu s-au căsătorit.
— Vai, fiica mea, Pandora! Și te-am doar o zi!
Pe măsură ce a trecut ziua, Pandora s-a pregătit să meargă la casa lui Epimeteu.
— Pandora, draga mea, ia cutia aceasta cu tine și păzește-o bine. Și Epi, tu să ai grijă de cheie. Ține minte să n-o deschizi niciodată, căci multe necazuri se vor abate asupra oamenilor.
Cei doi erau foarte nedumeriți, dar au fost de acord. De-a lungul zilelor, Pandora explora tot mai mult din casa lui Epimeteu.
— Mmm, am văzut aproape întreg locul acesta uriaș. Nu am explorat doar cutia aceea pe care mi-a dat-o tata. Am să-i cer cheia lui Epimeteu.
Însă, când i-a cerut-o, Epimeteu a refuzat-o. Oricât l-ar fi rugat, el refuza continuu.
— Îți voi da orice vei dori. Numai nu cere asta!
Pandora era foarte nervoasă, așa că într-o zi, când Epimeteu nu era acasă, i-a furat cheia din camera sa și a deschis cutia interzisă.
— E doar un dar de nuntă. Sigur nu poate fi atât de rău. Să vedem ce e! O!
Când a deschis cutia, un roi de gândaci a zburat din ea. Erau atât de mulți că păreau a fi un nor negru. Pandora a închis repede cutia, înfricoșată.
— Ce? Ce sunteți? — Suntem toate lucrurile rele din univers. Ura, lăcomia, egoismul, tristețea. Am fost închiși atât de mult timp în cutia aceea, dar acum am scăpat. În sfârșit ne vom împrăștia în lumea întreagă. Ha ha ha!
Și au zburat pe fereastră, dispărând.
— O, ce-am făcut?
Când Epimeteu s-a întors, a auzit-o pe Pandora plângând cu amărăciune.
— Draga mea, ce s-a întâmplat?
Pandora i-a zis totul lui Epimeteu, iar acesta a început să-și facă griji.
— Ei bine, ce putem face? Nu știu cum să ajut. — Vă pot ajuta eu! Dați-mi drumul și vă voi ajuta! — Cine ești? Cum să-ți dăm drumul? Ai putea fi și tu rău! — Nu, nu, nu sunt! Dați-mi drumul și vă voi zice cine sunt!
Prin urmare, ezitând, Pandora și Epimeteu au deschis capacul. Din cutie a ieșit un gândăcel mic și luminos.
— Mulțumesc că m-ați eliberat! Mă numesc Speranță și am să vă ajut! — Speranța? Poate că e bine. Dacă oamenii speră la mai bine, atunci lumea poate fi salvată. Dar ai nevoie de ajutor.
Și astfel, a împărțit speranța în multe părți.
— A, asta-i tot ce pot face. Du-te în lume și salvează-i pe toți! — Să trăiți! Să trăiți! Să trăiți! Să trăiți! Să trăiți!
Și s-au dus toate în lumea oamenilor, răspândind speranța peste tot. De-a lungul anilor, răul s-a răspândit peste tot, dar speranța a făcut-o și ea.
— Vai, sper să nu i se întâmple nimic surorilor mele! Draga mea, ei bine, se pare că sora ta va fi bine. Și tu ai nevoie de puțină speranță. Ești sora mea, ești puternică ca mine. Știu că-ți vei reveni. — O, soră? O!
În timp ce speranța făcea magie pe pământ, Zeus își folosea magia sus, deasupra norilor.
— O, de ce i-am dat cutia aceea idioată Pandorei? Nu m-am gândit bine la consecințe. — Înălțimea ta, răul i-a posedat pe niște oameni din Asia. Trebuie să te duci acolo să-i ajuți. — Înălțimea ta, în Europa de Vest, răul se răspândește peste tot. Trebuie să facem ceva! — Înălțimea ta! — O, nu!
Bietul Zeus și-a făcut-o cu mâna sa. Acum depindea doar de speranță.
— A, haide, Speranțo! — Sunt la dispoziția ta!
Morala povestii: Chiar și în cele mai întunecate momente, există întotdeauna speranță.
