Domnița Daffodilia
Odată ca niciodată, într-un regat măreț, trăia o domniță pe nume Daffodilia. Aceasta era veselă, frumoasă și, cel mai important, foarte înaltă.
Deși avea doar 14 ani, era deja la fel de înaltă ca mama ei. Astfel, a devenit foarte îngâmfată și s-a lăudat cu înălțimea ei la prietenul ei cel mai bun, prințul Briliant.
O ceartă neașteptată
— Prințule Briliant! Prințule Briliant! — Nu mai țipa! Sunt aici! — Ah! Nu te-am văzut! Erai prea jos!
— Doar fiindcă ești înaltă, nu înseamnă că ești și așa minunată! Eu sunt mult mai deștept decât vei fi tu vreodată!
Și chiar era. Prințul Briliant citea multe cărți, învățând despre natură și despre lucrurile logice. Însă lucrurile astea o plictiseau pe domnița Daffodilia atât de tare că începea să caște, ceea ce îl supăra pe prinț.
— Ah, cărți și iar cărți! Se zice că inteligența te ajută să vezi imaginea de ansamblu. Dar tu ești atât de mic, încât și o furnică îți blochează vederea!
Plecarea Prințului
Mama ei, Contesa, i-a vorbit răstit.
— Daffodilia, nu așa se vorbește cu un prinț sau cu altcineva! — Ha ha! Știi? Ce dacă ești înaltă? Și o girafă e mai deșteaptă decât tine, să știi!
— Briliant, nu poți să vorbești așa cu domnița!
Prințul Briliant a început să se întristeze. Întotdeauna se sâcâiau, dar azi părea că ea va câștiga.
— Bine, știi ce? Voi pleca și nu mă voi întoarce până când nu voi reuși să fiu mai înalt decât tine!
Domnița Daffodilia a început să râdă, însă când a văzut că prietenul ei vorbea serios, s-a oprit.
— Dragul meu, glumeam! Nu pleca, te rog!
Însă prințul i-a aruncat o privire și a plecat. Ea a încercat să-l oprească, dar el nu asculta.
Regretul Domniței
— Prințul Briliant a zis că nu se va întoarce până nu va fi mai înalt decât mine!
Regina și Contesa au auzit-o plângând și s-au dus repede la ea.
— Draga mea, ce s-a întâmplat? — Ha ha ha! Stai liniștită, copilă! Sigur se va întoarce! A zis-o doar ca să te sâcâie!
Însă domnița Daffodilia știa că prințul Briliant vorbea serios și nimic nu-l putea face să se răzgândească.
Căutarea și transformarea Daffodiliei
Și astfel, când a venit seara și tânărul prinț nu s-a întors încă, soldații au plecat în căutarea lui. L-au căutat săptămâni, luni întregi, dar nu l-au găsit.
Regatul a rămas fără moștenitor, iar domnița Daffodilia fără prietenul ei cel mai bun.
— E vina mea! Eu l-am sâcâit mult! Ce mă fac fără el?
Așa că s-a închis în cameră și a început să învețe cât mai mult ca să ajungă ca el. Însă oricât ar fi încercat, nu reținea nimic și întotdeauna era foarte nedumerită.
Întâlnirea cu grădinarul și magia florilor
Într-o zi, cu speranța pierdută, s-a dus în grădină la plimbare.
— Hm, se pare că floarea asta e pe moarte. — Tocmai la ea mă uitam! Puțină magie și va fi bine! — Ce fel de magie? Arată-mi și mie! — Așteaptă puțin și vei vedea!
Domnița Daffodilia era interesată de cum lucra grădinarul și a început să-l ajute și ea.
— Fantastic, înălțimea ta! Ai mâinile pline de magie, știi?
Fata n-a înțeles ce a vrut grădinarul să zică, dar cu timpul a învățat cum să aibă grijă de flori și de plante.
— Totul arată minunat! — Acum crezi în magie, hm?
Așa că prințesa și-a concentrat toată tristețea pentru a avea grijă și a iubi florile.
Aventura Prințului Briliant
Între timp, prințul Briliant mersese foarte mult. Era obosit, însetat și înfometat și ajunsese într-o pădure ciudată, unde nu mai fusese nimeni până atunci.
— O, ce-i asta? Pânză de păianjen? Vai, ce multe sunt! — Ho ho ho! Și de ce să nu fie? Pădurea aceasta este a mea! — Ce? A cui? — A mea, a domnului Picioare Lungi! Cum a reușit un amărât de prinț mititel ca tine să ajungă aici, da?
Pactul cu Domnul Picioare Lungi
Micul prinț Briliant i-a povestit domnului Picioare Lungi despre el.
— Și nu mă voi întoarce până când nu voi fi mai înalt decât prințesa aceea năroadă, da! — Înțeleg. Pare interesant. Și știu cum să te ajut. Dar va dura mult, ani întregi, poate. — Nu contează! Voi aștepta cât e nevoie pentru a fi mai înalt decât domnița Daffodilia! — În regulă. Vezi tufișul de acolo cu pânzele de păianjen puțin colorate? Tot ce trebuie să faci e să sari în acel tufiș. — Asta, asta-i tot? — Da. Sari acolo și așteaptă-mă să vin să te iau.
Prințul Briliant era foarte nedumerit. Însă voia atât de mult să fie înalt, încât a sărit imediat în tufișul cu pânze de păianjen.
Tărâmul viselor
— Of! Ce ciudat! Unde, unde mă aflu?
Prințul Briliant ajunsese într-un loc foarte special și magic. Era locul în care visele se jucau și stăteau împreună.
— Locul, locul acesta e atât de frumos! — Bună! Bine ai venit pe tărâmul viselor! Cum te numești? — Eu? Eu mă numesc... nu știu.
Prințul Briliant își uitase propriul nume. Vedeți voi, locul acesta era doar pentru vise și joacă, iar micul prinț știa doar să învețe. El nu se jucase niciodată și credea că jocurile-s copilărești.
Anii petrecuți în vis
În curând, începuse să uite tot ce învățase vreodată, iar în capul lui erau doar gânduri visătoare. S-a jucat și s-a tot jucat cu toate visele, până când a uitat și de domnița Daffodilia.
Într-o zi, domnul Picioare Lungi a venit să-l caute pe prinț. Imediat l-a găsit jucându-se și a zâmbit mulțumit.
— Ho ho ho ho ho! Nu e cumva micul prinț pe care l-am văzut acum mult timp? Mmm? Se pare că nu mai ești mic, nu-i așa? — Ce vrei să zici? Te-am văzut acum două zile. — Ho ho ho ho ho! Așa crezi, dragul meu băiat. Ești aici de cinci ani deja! E timpul să pleci acasă. — Cinci ani?! — Ho ho ho! Cred că-i momentul să părăsești acest vis!
Și în câteva secunde, prințul a început să cadă și să tot cadă. A căzut pe o pajiște foarte moale și proaspătă, într-o grădină extraordinar de frumoasă.
Reîntoarcerea și revederea
— Acum, acum îmi amintesc! Am plecat din regat ca să fiu mai înalt decât domnița Daffodilia. Dar mă întreb dacă chiar sunt mai înalt.
Tocmai atunci a venit o tânără. Era foarte frumoasă și mergea foarte grațios.
— Oh! Prințul Briliant! — Domnița Daffodilia!
S-au îmbrățișat cu bucurie.
Bucuria reîntâlnirii
Auzindu-le țipetele, regina și contesa au ieșit repede afară. S-au bucurat foarte mult când l-au văzut pe prințul Briliant.
— O, fiul meu! Te-ai întors acasă! Și ce ai mai crescut! — Dar unde, unde ai fost? Te-am căutat peste tot, dar nu te-am găsit!
Prințul Briliant le-a povestit aventura lor. Toate l-au urmărit cu atenție cum vorbea și cum se purta.
— Ce poveste amuzantă! În orice caz, ne bucurăm că ai venit acasă! Însă, fiul meu, se pare că ești mai drăguț decât înainte. Mai... ă... — Vesel! Păianjenii se trag întotdeauna de picioare. De ce credeți că le au atât de lungi? — Tocmai a zis o glumă? — Parcă nu-ți vine să crezi, nu?
Mărturisirile Domniței
— A cui e grădina asta? Este magnifică! — E a mea! Eu am crescut tot ce-i aici. După ce ai plecat, eram atât de tristă, încât am încercat să învăț și să devin ca tine. Am citit lucruri noi în fiecare zi, însă nu mi-a rămas nimic în cap. Îmi pare foarte rău.
Înțelepciunea dobândită și morala
— Nu, mie îmi pare rău că te-am lăsat singură atâția ani! Voiam prea mult să cresc. Dar mi-am dat seama că pentru a crește durează mult. Poți crește în mai multe feluri.
Prințul Briliant s-a uitat la ea și a zâmbit.
— Ești deșteaptă și minunată în felul tău. Oricât de deștept aș fi eu, n-aș putea niciodată să creez o grădină atât de magnifică ca asta! Și n-o voi mai părăsi niciodată pe domnița mea veselă și voioasă!
Vedeți voi, nu contează dacă cineva e mai înalt sau mai deștept. Fiecare persoană are un talent diferit de cealaltă. În timp ce domnița Daffodilia a învățat să fie mai bună și și-a descoperit talentul, prințul Briliant a învățat că studiul nu înseamnă totul. Pentru a crește cât mai frumos, e nevoie și de puțină distracție.
