Farfuria de aur

Odată ca niciodată, într-un loc numit Seri, au venit doi vânzători de oale și cratițe și alte podoabe lucrate manual. Pentru că amândoi aveau aceleași produse de vânzare, s-au întrebat cum să le vândă în același sat și să câștige bine.

— O, Sandar. Cum să vindem același produs aceleiași persoane? Dacă vor cumpăra de la tine, de ce să mai cumpere iar și de la mine? — Pot să vă întrerup? Am o idee. De ce nu împărțiți voi doi orășelul ăsta în două? Tu îți duci marfa de vânzare într-o jumătate și tu în cealaltă. Când unul dintre voi a terminat vânzarea într-o zonă, celălalt poate să încerce să-și vândă el marfa acolo. — E o idee genială! Mulțumim mult că ne-ai ajutat!

Vânzătorii la treabă

Astfel, Mahesh și Sandar au pornit pe rute diferite și au început să atragă localnicii.

— Oale și cratițe, oale și cratițe, luați podoabe strălucitoare!

Nu foarte departe, o fetiță îi asculta pe vânzători cum strigau. S-a dus în casă repede ca să o cheme afară pe bunica ei.

— Bunică, cineva vinde podoabe strălucitoare! Vreau o brățară, te rog, cumpără-mi una! — O, copila mea, aș vrea să pot, dar nu avem niciun ban. Cum să cumpărăm? — Am... Nu putem vinde farfuria aia urâtă să cumpărăm brățara? — O, vechitura aia? E neagră de funingine. Cine s-o ia în schimbul unei brățări? — O, hai să încercăm, bunică, te rog! — A, bine. Putem încerca.

Mahesh și farfuria

Curând, Mahesh s-a apropiat de casa fetiței.

— Da, aici! Vreau o brățară!

Mahesh a observat hainele zdrențuite ale fetiței și a decis să o ignore.

— Nu-mi pierde timpul, fetițo. N-o poți cumpăra. — Dar, trebuie să-mi spui prețul mai întâi, nu-i așa? — Bine, costă patru monede. Dă-mi-le și ia-ți brățara. — Am... Patru monede? — Ne pare rău. Nu avem să vă dăm bani. Dar, dacă vreți să intrați, am ceva să vă dau la schimb. — A, bine. Dar repede! Trebuie să merg să vând marfa asta celor care au bani să le cumpere.

Casa se afla într-o stare mizerabilă. Pereții stăteau să cadă, acoperișul era cu petice care acopereau găurile și erau șoareci peste tot.

— Cum? Sunt așa de săraci! Ce ar putea să-mi ofere? Șoarecii? — Domnule, am doar farfuria asta cu funingine la schimb. Nepoțica mea tare își mai dorește o brățară. Vă rog s-o acceptați. — Ah, urâțenia asta neagră. Cât de acoperită de cenușă este? S-o șterg puțin. Sper că măcar e din cupru.

Mahesh a șters farfuria, cenușa s-a dus de pe ea și o bucățică din farfurie a început să strălucească.

— A? Cum? Era o farfurie de aur! — Ce s-a întâmplat? E ceva în neregulă? Puteți s-o cumpărați?

Mahesh era un om lacom. S-a gândit atunci:

— Ăsta e aur curat! Trebuie să valoreze sute de mii! Ar trebui să plec în liniște și să mă întorc mai târziu. Vor fi convinse că farfuria nu valorează nimic și mi-o vor da chiar și gratis! — Ăhm... Mă întrebam cum puteți să-mi oferiți farfuria asta inutilă? Nu valorează nimic! Nu are nicio valoare! Nu o vreau! — O, vă rog, nu spuneți asta! Îi va rupe inima nepoatei mele! Nu găsiți o cale să ne dați o brățară? — Ha-ha! O brățară? N-am cum să-ți dau nici măcar o jumătate de brățară pentru chestia asta inutilă! Mi-ați pierdut destul timpul! Am să plec acum! — E un nepoliticos! Nu vreau nimic!

Sandar și farfuria

Mahesh a dispărut din piață, iar Sandar a venit în același loc să-și încerce norocul.

— Oale, cratițe și podoabe! Oale, cratițe și podoabe! Bună, fetițo! Ai vrea să cumperi ceva? — Nu am bani să cumpăr nimic de la tine. — O, trebuie să ai ceva! Nu fii tristă. Hai să facem așa: tu-mi spui ce ai, iar eu o să încerc să fac schimb. De acord? — Am... Bine. Vreau o brățară, dar nu o vreau gratis. Am o farfurie veche pe care pot să ți-o dau. Vrei să te uiți la ea? — Ha-ha! Sigur că da! Cum altfel facem târgul? — Nu știu dacă o să vă folosească la ceva, dar asta e.

Sandar știa că farfuria nu valora prea mult. Dar el era un om generos și cinstit. Nu voia să frângă inima fetiței. Se hotărâse deja să ia farfuria veche în schimbul unei brățări. Pentru ca târgul să pară adevărat, a decis să examineze întâi farfuria.

— Hmm, bine. Să încerc să șterg cenușa asta neagră de pe ea. Cum? Asta e o farfurie de aur! Doamnă, asta valorează mai mult decât tot ce am eu! Costă mii! Eu nu am destul ca să o pot cumpăra! — O, serios? Eu sunt bătrână. Nu înțeleg banii. Dumneata pari cinstit și bun. Ce-ar fi să iei dumneata farfuria și să-i dai nepoatei mele o brățară? — O brățară? Puteți cumpăra mai mult de o mie de brățări! Stați o clipă! Vă pot da toate oalele, cratițele, podoabele și toate monedele pe care le am în schimbul farfuriei. Dar vă rog, lăsați-mă să păstrez opt monede să pot traversa râul și cântarul meu cu învelitoarea în care să pot pune farfuria.

Bătrâna s-a bucurat foarte tare. Acum avea multe oale și cratițe de lut și nepoțica ei avea multe podoabe strălucitoare. Cele două și-au luat la revedere de la Sandar.

Regretul lui Mahesh

Sandar și el era foarte bucuros că a găsit o farfurie de aur. Știa că viața lui avea să se schimbe definitiv. Nu mult în urma lui, era Mahesh, care și el gândea același lucru. Dar el nu știa că visul lui nu se va împlini.

— Aur! Aur! O să fiu bogat! Sunt sigur că bătrânica nu mai are deja nicio speranță. O să-mi dea pe loc farfuria de aur gratis! Asta înseamnă talent de vânzător! — Hm... Știam că o să mă aștepți afară? Hm. Așadar, m-am răzgândit. Nu pot să văd o fetiță așa ca tine tristă. Am să cumpăr farfuria de au... adică farfuria aia urâtă, dar nu pot să-ți dau o brățară. Să mă gândesc. — La ce să vă gândiți, domnule? Nu ne trebuie nimic de la dumneavoastră. Am vândut deja farfuria de aur unui vânzător înțelept și cinstit. — Poftim? Unde? Cum? Cui? — Sunteți nepoliticos! În plus, ați mai și întârziat! El ne-a dat tot ce avea, în afară de opt monede și cântarul lui. Cred că a traversat râul până acum. — Poftim? Nu! Banii mei!

Dar fetița avea dreptate. Mahesh întârziase într-adevăr. Sandar traversase deja râul. Mahesh s-a înfuriat grozav și a început să sară în sus și în jos, fluturându-și mâinile. Era plin de ură pentru Sandar. Țipa, dar Sandar era departe de el. Nu putea auzi nimic.

— Întoarce-te acum! Alea sunt banii mei! — O, e Mahesh! Sare în sus de bucurie! Îmi face semn cu mâna. Poate știe ce s-a întâmplat. Uite cum se bucură pentru mine. — He-he, mulțumesc! Și eu sunt fericit! La revedere! — Banii mei!

Sandar plecase, iar Mahesh era acolo, în genunchi, regretându-și faptele. Dacă n-ar fi fost așa lacom, farfuria de aur ar fi fost la el.

Nu uitați: cinstea e cea mai bună strategie.