Inelul fermecat al dorințelor
Odată ca niciodată, într-un orășel mic, trăia un tânăr pe nume Mineco. Ghinionist de felul său mai toată viața, el avea doar o găină pe care o crescuse cu greu.
— Să faci bine să te apuci de făcut ouă. Astfel, voi deveni și eu bogat și o voi putea cere de soție pe frumoasa prințesă Lucia. — Cot-co-dac! — De unde poți ști? Poate am noroc. — Cot! — Păi, ce să înțelegi tu?
Chiar așa, Mineco era foarte îndrăgostit de prințesa Lucia și își pusese toate speranțele de a deveni bogat în găinușa sa. Dar vremea trecea, iar găina nu făcea niciun ou, întristându-l pe Mineco.
— Of, s-au dus toți banii și găina asta nenorocită nu face niciun ou. — Cot-cot-co-dac!
Dintr-odată, într-un mod miraculos, penele găinii s-au făcut albastre.
— Ce? Ce ai pățit, găinușo?
Cu toate că Mineco era uimit, el era totuși flămând și mintea sa funcționa rapid.
— O găină albastră? Oricine ar cumpăra-o, așa ciudată cum e, voi deveni bogat dacă o vând.
Astfel, s-a dus cu găina la piață și a arătat-o tuturor, gândindu-se că o va vinde repejor. Dar lumea se cam ferea de găina asta ciudată.
— De ce nu se apropie nimeni? Găină albastră fermecată de vânzare! — Draga mea, uite, vrei să o cumpărăm? — E albastră, dacă face ouă albastre? — Și ne face și pe noi, ai dreptate. Mai bine nu.
Văzându-i depărtându-se, Mineco și-a pierdut speranțele.
— Salut! Vrei să vinzi găina asta? — Păi, da, e cam scumpă, știi? E o găină fermecată. — E suficient atât?
Mineco era uimit de cât aur i-a dat Jekov. A căzut imediat la învoială. De cum se pregătea să dea găina, cei doi clienți începură a șușoti. Mineco avea urechile ascuțite și auzea totul.
— Ce noroc pe noi să găsim legendara găină albastră. De cum vom avea penele ei, vom intra și în posesia inelului fermecat. — Găina va dispărea după ce vom pune mâna pe inel. La noapte va fi lună albastră.
Lui Mineco nu-i venea să creadă ce aude.
— Un inel fermecat? Aș putea fi bogat dacă l-aș avea.
Astfel, în timp ce ei vorbeau, Mineco a înșfăcat găina, s-a îndepărtat încet și în curând era acasă.
— Acum, găină albastră, îți poruncesc să dai din aripile tale frumoase și să-mi oferi inelul fermecat al dorințelor. — Cot? — Ei bine, asta n-a mers. Stai puțin. Au spus ceva de o lună albastră. Cred că trebuie să aștept până la noapte.
Și așa, când s-a lăsat noaptea, luna s-a făcut dintr-odată ca de cleștar.
— Cot-cot-cot-co-dac! — Of! Ce? E?
Într-o clipită, trei pene mici căzură, iar inelul albastru fermecat a apărut.
— Vai! Bogăție și putere va avea stăpânul inelelor. Pierde-l însă și vraja se va desface, iar în grabă tu vei îmbătrâni. — Cot-cot-co-dac!
Și astfel, găina a dispărut din fața ochilor lui Mineco.
— Of, îți voi duce dorul, mincuțo. Ei bine, vreau să fiu un prinț, să am palatul meu și servitori.
Și cât ai clipit din ochi, el stătea într-un palat magnific și imens, plin de servitori în jurul lui, așteptându-i poruncile.
— A funcționat! Și acum, Lucia!
A luat cu el multe cadouri pentru prințesa Lucia și în curând a dat de ea la palat. Lucia și regele erau mirați să-l vadă pe Mineco, nemaiauzind vreodată de el. Lucia s-a îndrăgostit repede de el și astfel s-au căsătorit fericiți.
Ani mai târziu, Mineco și Lucia aveau o fetiță pe nume Pentelă. Iar aceasta avea cinci ani. La un han dintr-un alt oraș se aflau cei doi vrăjitori.
— Bleah, nu-mi place mâncarea asta. — Asta-i tot ce ne putem permite. Dacă am fi pus mâna pe găinușa albastră. Băiatul acela viclean!
Și dintr-odată, au auzit lângă ei vorbindu-se.
— Ai auzit că misteriosul prinț Mineco și prințesa Lucia au făcut un copil? — Bineînțeles, e o fată și o cheamă Pentelă.
Ascultând în continuare, cei doi vrăjitori și-au dat seama despre cine era vorba.
— E vânzătorul de găini. Ne-a tras pe sfoară și ne-a luat comoara de la noi. — Trebuie să o luăm înapoi.
Și așa, a doua zi, ei au călătorit spre regatul lui Mineco, ascunzându-se în grădinile regale.
— Uite, ea e prințesa Pentelă. Micuțo, vino aici. Avem un cadou pentru tine. — Un cadou? — Da, ai vrea să ai această păpușă frumoasă? — O, chiar ar putea fi a mea? — Numai dacă ne dai inelul de piatră albastră al lui tata. — Asta-i tot? Am să vi-l aduc.
Așa că Pentelă s-a dus la tatăl ei.
— Tati, tati, îmi dai te rog inelul de piatră albastră? — Ce? Îmi pare rău, scumpa mea, mai bine să-ți dau un alt inel să te joci cu el. — Te rog, tati, vreau inelul ăsta. — Of, cine poate să spună nu ochilor ăstora? Bine, fie, dar să mi-l aduci înapoi curând.
Dar Pentelă era prea nerăbdătoare să-l asculte pe tatăl ei.
— Ești cel mai bun tătic!
Ea a luat inelul în grabă și s-a dus să-l dea vrăjitorilor.
— He-he-he, fetiță mică și bună, uite păpușa ta. — Uau! — Acum hai să plecăm. Vraja îl va face bătrân în curând.
Astfel, la scurt timp, Mineco a început să îmbătrânească repejor. La un moment dat, a intrat regele care venise în vizită la preaiubita sa nepoțică Pentelă și a dat de Mineco.
— Cine ești dumneata? Cum ai intrat în acest palat? — Majestate, eu sunt Mineco! — Ce fel de glumă este asta? Gărzi! Gărzi!
Sărmanul Mineco a fugit atunci în grădină.
— Pentelă, ce ai făcut cu inelul meu?
Pentelă a recunoscut vocea tatălui ei, dar când l-a văzut, a rămas șocată.
— Tată, ce s-a întâmplat?
Pentelă i-a povestit totul despre inel.
— Of, nu! Acei doi oameni trebuie să fi fost vrăjitorii. Ce să mă fac acum?
El știa că trebuie să-și recapete inelul și a plecat de la palat. S-a decis să meargă și să-i caute pe vrăjitori, așa că a umblat în lung și în lat zile în șir până ce a dat de un trunchi de copac unde l-a întâlnit pe micuțul șoricel Rozegon.
— Salutare! Ce cauți în regatul meu? — Care regat? Nu văd decât găuri în pământ. — Astea sunt intrările la casele mele de șoricel. Eu sunt regele șoriceilor, Rozegon. Tu cine ești?
Mineco a rămas surprins, dar i-a istorist povestea sa regelui șoriceilor, iar acesta l-a ascultat atent.
— Făi, ți-ar prinde bine niște ajutor. Nu prea-mi plac vrăjitorii ăia vicleni. — Rodolo! Tarielo!
În timp ce Mineco se uita, doi șoricei au sărit țop-țop din găurele.
— Ne-ai chemat, înălțimea ta?
Rozegon le-a povestit cele întâmplate, iar șoriceii au înțeles pe dată ce e de făcut.
— Of, cu ceva vreme în urmă eram la han și am auzit doi oameni vorbind despre vânzătorul de găini. Cred că tu erai acela. — Te vom ajuta să-ți recapeți inelul, dar va trebui să ne tai mai multă brânză. — S-a făcut!
Și astfel, în acea noapte, șoriceii l-au dus pe Mineco la o căsuță din pădure, nu prea departe.
— Aici locuiesc vrăjitorii. Hai, hai!
Șoriceii s-au furișat pe geam și s-au dus direct la Jerome care dormea.
— Că, cum îi dăm inelul jos? — Am adus niște ulei cu mine. Hai să-l folosim.
I-au umplut degetul încetișor peste tot cu ulei, chiar și sub inel. Apoi încet-încet, pe nesimțite, l-au dat jos.
— Hai să mergem.
Cei doi șoricei s-au retras și i-au dat inelul lui Mineco. De îndată ce și l-a pus pe mână, vraja s-a închegat și el s-a transformat din nou în prinț. Cei trei au adormit sub un copac. Dimineața următoare, i-a trezit un strigăt puternic.
— Unde a dispărut inelul? — Ți-am spus să-l pui în buzunarul meu magic, dar nu m-ai ascultat. Nu! — Ei sunt. Inelul fermecat, transformă-i pe vrăjitori în măgari!
— Hm, ce? I-a! — M-i-a!
Și așa, Mineco și șoriceii au încălecat fericiți măgarii înapoi spre palat. Când prințesa Lucia și Pentelă l-au văzut pe Mineco, s-au grăbit spre el.
— Of, dragostea mea, unde ai fost? — Păi, am fost într-o aventură. Una destul de bună.
Și astfel, povestea inelului fermecat se sfârșește aici, cu voie bună și cu Mineco și ai lui.
— Hopa! Și noi vrem să fim fericiți!
Și cei doi șoricei curajoși și-au primit porția imensă de brânzică, iar cei doi vrăjitori, ah, vreau să zic măgari, ei bine, ei au trăit în grajdurile regale, bucurându-se de viață și mâncând sub porunca lui Mineco.
Morala poveștii: Fii bun și generos, iar binele ți se va întoarce. Nu te lăsa păcălit de aparențe și prețuiește ceea ce ai, căci bogăția adevărată stă în fericirea și dragostea celor din jur.
