Jorinda și Jorindel
A fost odată ca niciodată un vechi castel care se afla în mijlocul unei păduri îndepărtate și întunecate, iar în castel locuia o zână bătrână. Această zână putea să ia orice formă voia.
Obișnuia să zboare peste tot sub forma unei bufnițe sau se furișa în jurul țării sub forma unei pisici, dar noaptea mereu se transforma înapoi într-o femeie bătrână.
— O, cât aș vrea să scap de aceste riduri și de firele albe!
Dar nu putea. Întotdeauna rămânea o zână bătrână și morocănoasă care domnea în castelul ei. De fiecare dată când vreun flăcău se apropia la nici o sută de pași de castelul său, el rămânea blocat și nu mai putea să facă niciun pas fără ca ea să-l elibereze.
— O, zână bătrână, te rog, eliberează-mă! — Nu-mi spune bătrână! Te voi elibera doar dacă-mi promiți că nu te mai întorci. — Îmi pare rău. Promit că nu mă voi mai întoarce aici.
Fecioara transformată în pasăre
Dar când vreo fecioară venea în acel loc, aceasta era transformată într-o pasăre, iar zâna o închidea într-o colivie. În castel atârnau șapte sute de astfel de colivii și toate aveau păsări frumoase în ele.
— A, frumoasa mea colecție de păsări! Cât de spectaculoasă!
Era o fecioară al cărei nume era Jorinda. Lui Jorindel, un ciobănaș, îi era tare dragă și urmau să se căsătorească.
— A, pădurile astea sunt atât de frumoase, atât de liniștite. — Da, draga mea, sunt, dar trebuie să avem grijă să nu mergem prea aproape de castel. — Îți e teamă de zâna cea bătrână?
Jorinda a alergat în pădure, târându-l pe Jorindel. Au ajuns în vârful dealului. A fost o seară frumoasă, ultimele raze strălucitoare ale apusului de soare străluceau prin tulpinile lungi ale copacilor de pe substratul verde de dedesubt.
Iar porumbeii cântau de pe copacii înalți.
— Și dacă ăsta nu e raiul, atunci care e?
Jorinda s-a așezat să-și tragă suflul. Jorindel s-a așezat lângă ea și ambii erau triști.
— Jorindel, nu mă simt prea bine. — Nici eu. Simt că te pot pierde. — Hai să plecăm acasă.
S-au uitat să vadă care este drumul spre casă, dar se simțeau pierduți, neștiind ce cale să apuce.
— Vai, dragă, ne-am pierdut!
Soarele apunea repede. Jorindel s-a uitat brusc în spatele său și și-a dat seama că fără să fie cu băgare de seamă, s-au așezat prea aproape de zidurile castelului. S-a albit de frică.
Jorinda doar cânta.
— Aceasta este vocea Jorindei mele! Porumbița cânta din vârful salciei. Vai ce zi, vai ce zi. Jelea soarta tristă a perechiei. Vai ce zi, vai ce zi.
Când melodia ei s-a oprit brusc, Jorindel s-a uitat la ea și a privit cum s-a transformat într-o privighetoare. O bufniță cu ochi ca de foc a zburat pe lângă ei și cei trei au urlat.
— A! A! Jorinda, nu, draga mea! Te voi salva!
Jorindel nu se putea mișca sau vorbi.
— Ce s-a întâmplat cu mine și cu Jorinda? Nu este nicio scăpare din această nenorocire?
Iar acum soarele apunea încet. Noaptea sumbră a venit. Bufnița a zburat într-un tufiș și imediat după a apărut zâna bătrână cu ochii uimiți.
— A! O! A! Încă o privighetoare pentru colecția mea!
A bolborosit ceva de una singură. A prins privighetoarea și a plecat cu ea în mână. Bietul Jorindel văzuse că pasărea nu mai era.
Blestemul zânei
După un timp, zâna s-a întors și a cântat cu o voce răgușită:
— Prizonierul e neclintit, soarta s-a împlinit. Da, da, basta! De vrajă e amenințată și de blestem e legată. Așa! Așa!
Brusc, Jorindel era liber. Apoi a căzut în genunchi în fața zânei și a rugat-o să i-o înapoieze pe draga lui Jorinda.
— Vai, îți mulțumesc, dragă zână bătrână! Acum te rog, eliberează-o pe Jorinda mea de sub vraja ta! — Ah! Niciodată! Nu o vei mai vedea niciodată! — Dar nu voi putea trăi fără ea! Te implor! Te implor!
Dar ea era de neclintit la rugămințile lui Jorindel și doar râdea de el și a mers mai departe. S-a rugat, a plâns, s-a milogit, dar toate au fost în zadar.
— O, vai! Ce mă fac eu acum? Cum să mă întorc acasă fără draga mea Jorinda?
Floarea magică
Cum nu putea să se întoarcă acasă, a mers într-un sat străin și s-a angajat să aibă grijă de oi. Se plimba de câte ori îndrăznea în jurul castelului pe care îl ura.
Dar degeaba, nu văzuse și nici nu auzise nimic de Jorinda.
— Nu mai există oare speranță pentru mine?
Într-o noapte, el a visat că a găsit o floare frumoasă mov și că în mijlocul ei se afla o perlă prețioasă. Și el a visat că a smuls floarea și a mers cu ea în mână la castel și că tot ce a atins cu ea a fost descântat de vrăji și că acolo a găsit-o din nou pe Jorinda, iar zâna bătrână era speriată de perlă.
În dimineața când s-a trezit era plin de speranță.
— Acest vis cu siguranță a însemnat ceva! Poate că o voi găsi pe Jorinda mea până la urmă.
Așa că a început să caute peste deal această floare frumoasă și opt zile întregi a tot căutat-o și tot degeaba. Dar în a noua zi a găsit acea frumoasă floare mov, iar în mijlocul ei era o picătură mare de rouă, la fel de mare cât o perlă prețioasă.
— Aici erai! Tu mă vei ajuta să o găsesc pe Jorinda mea!
Apoi a cules floarea și a călătorit zi și noapte până ce a ajuns din nou la castel. A mers mai mult de o sută de pași mai aproape de castel și nu a rămas înțepenit ca și înainte.
Dar a descoperit că putea merge mai aproape de ușă. Jorindel a fost tare bucuros să vadă asta.
— Această floare este chiar magică! Jorinda, vin-o-ncoace!
Apoi a atins ușa cu floarea și a deschis-o în larg, așa că a intrat prin curte și a ascultat când a auzit atâtea păsări cântând.
— Jorinda trebuie să fie aici!
A continuat să meargă mai departe. Într-un final a ajuns în camera unde zâna stătea cu cele șapte sute de păsări care cântau în cele șapte sute de colivii.
— O, vai! Câte privighetori!
Când zâna îl văzu pe Jorindel, s-a înfuriat și a urlat înnebunitoare.
— Cum îndrăznești să vii la castelul meu? Nu ți-am spus să nu te mai întorci niciodată? Acum vei plăti cu viața!
A alergat înspre el să-l atace, dar nu s-a putut apropia de el deloc, deoarece floarea pe care el o ținea în mână îi oferea protecție. S-a uitat în jur la păsări, dar în zadar! Erau prea multe privighetori.
— Unde e Jorinda mea?
În timp ce el se gândea ce să facă, a observat-o pe zână dând jos una dintre coliviile sale și că aceasta se grăbea să iasă repede pe ușă.
— A! Uite-o acolo!
A alergat după ea. A atins colivia cu floarea și Jorinda a apărut în fața lui și și-a aruncat brațele în jurul lui Jorindel.
— Nu!
Apoi a atins toate celelalte păsări cu floarea și toate au revenit la forma lor inițială.
— O, da! Da! Da, mulțumim! Da! — Nu! Nu! Nu! Colecția mea de păsări! Vai, nu!
Iar apoi Jorindel a stropit-o pe zâna cea bătrână cu picăturile de rouă ale florii. Spre uimirea lor, aceasta s-a transformat într-o privighetoare. Jorindel a prins repede privighetoarea și a închis-o într-o colivie.
— Totul s-a terminat, zâno! Vino, Jorinda, dragostea mea, să mergem acasă!
Și a dus-o pe Jorinda acasă, unde s-au căsătorit și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Și la fel au făcut și mulți alți flăcăi, ai căror fecioare au fost forțate să cânte în coliviile zânei bătrâne.
Morala poveștii este că dragostea adevărată și perseverența pot învinge orice obstacol, chiar și cele mai puternice vrăji și blesteme.
