Lănțișorul de nuntă
Odată ca niciodată, într-un orășel pe nume Delarisa, locuia o văduvă, Helga, cu fiica sa, Elena. Erau dintr-o familie bogată, care trăia acolo de generații întregi și era iubită de toți oamenii orașului.
Helga o iubea pe Elena și mereu îi dădea fiicei sale orice dorea, fără să-și dea seama că de fapt o alinta.
— Nu! Îi vreau pe cei roz, nu pe cei albaștri! — Sigur, dragă.
Ani au trecut, iar Elena a crescut și a ajuns o tânără frumoasă și deșteaptă.
— Oh, Jeff, uită-te la fetița mea!
Jeff era slujitorul cel mai bătrân al familiei. Fiind parte din familie dinaintea de nașterea Elenei, era un bătrân loial și bun la suflet.
— Ei bine, doamnă, nu mai e o fetiță. — Da! Îi voi găsi un soț deștept și iubitor, cu care își va putea petrece restul vieții fericită.
Pregătirile de nuntă
Helga i-a găsit Elenei un tânăr de treabă, pe nume Ron. Când acesta s-a întâlnit cu Elena, s-au plăcut imediat și au decis să se căsătorească. Helga era foarte fericită și a început pregătirile de nuntă.
Într-o zi, Helga căuta prin dulapuri.
— Unde o fi? — Doamnă, bucătarul a cerut... O, ce s-a întâmplat? — Oh, Jeff, trebuie să găsesc ceva pentru... Aha! L-am găsit!
De pe raftul dezordonat, Helga a scos cu grijă o cutie de catifea mov pe care a șters-o de praf.
— Ce e? O, ce frumos! — Acesta este un lănțișor de smarald pe care mama mea mi l-a dat în ziua nunții mele și eu aș vrea să i-l dau Elenei. — Sigur îi va plăcea foarte mult. — Mamă, nu găsesc peria. O, ce cutie urâtă! — Doamna Elena! — Oh, ei bine, ce culoare ai vrea să aibă? — Eu? Aș vrea să fie de un roșu deschis. Oricum, am venit pentru asta. — Doamnă! — E în regulă, Jeff. E bine că am putut să închidem cutia. Asta poate fi schimbată cu ușurință. Te duci tu la bijutier ca să pună o inimă pe încuietoare și schimbi și cutia? — Desigur.
Nunta și călătoria
Deci, a doua zi, după ce a schimbat-o, Jeff i-a dat cutia lui Helga.
— Minunat! Mulțumesc, Jeff. — Cu plăcere.
În curând, a venit și ziua nunții, iar Helga a ajutat-o pe Elena să se pregătească.
— Oh, micuța mea, cât de frumoasă ești!
Nunta s-a ținut cu multă bucurie. La final de zi, în timp ce Elena se pregătea să plece cu soțul ei, Helga a chemat-o la ea.
— Draga mea, să știi că tu ești cel mai frumos și neprețuit dar. Poftim! Acesta e un dar oferit din generație în generație, pe care acum ți-l ofer ție. — Cutia aceasta? De asta era așa de importantă? Mulțumesc, mamă! Îmi va fi tare dor de tine!
Elena și Ron au plecat și au început să călătorească spre casă. În curând, a început să plouă foarte tare. Cuplul nu mai putea călători cu siguranță, așa că a hotărât să se oprească la un han.
S-au așezat, iar Elena a deschis cutia curioasă.
— Oh, vai! Ce frumos e! Și mi-a scris numele aici.
Elena l-a strâns la piept, gândindu-se la toată iubirea pe care i-o oferise mama ei. Dintr-o dată, a auzit un suspin. În spatele ei erau două femei.
— Nu trebuie să plângi! Azi te căsătorești cu Tom, nu-l iubești? — De ce e femeia asta prostuță așa nefericită în ziua nunții ei? — Ba da! Dar el și-a pierdut slujba și... eu nu am bani. Cum să ne începem așa viața?
Auzind asta, Elena și-a dat seama că ea a primit mereu tot ce și-a dorit, iar fata aceea nu avea nimic. I-a părut rău pentru ea.
— Elena, se pare că ploaia s-a mai oprit. Vrei să mergem?
A dat din cap și, în timp ce Ron s-a dus să ia paltoanele, l-a chemat pe hangiu. I-a dat cutia și i-a cerut să i-o dea domniței care plângea.
În timp ce plecau, Elena s-a întors și a văzut bucuria și uimirea de pe fața femeii. Elena a zâmbit, în timp ce ea și cu soțul ei și-au continuat călătoria.
Cutremurul și despărțirea
În curând, Ron și Elena locuiau fericiți și au făcut chiar și un copil, pe nume Derek. De-a lungul anilor, viața a continuat ca de obicei, până când, într-o zi, după patru ani, orașul lor a fost lovit de un cutremur groaznic, care a distrus o grămadă de case.
— Vino, draga mea! Va trebui să plecăm din oraș. L-am luat pe Derek, să mergem!
Fugind prin mulțime, Elena s-a pierdut de familia ei.
— Derek! Ron! Unde ești?
Elena n-a avut de ales decât să călătorească cu oamenii care fugeau către un oraș pe nume Lezania. Lezania era plin de oameni care fugiseră de cutremur și toți încercau să se ajute cum puteau.
Bunătatea Elenei
Într-o zi, Elena stătea pe marginea drumului, tristă, când o femeie bătrână a trecut pe lângă ea.
— Copilă, dragă, arăți groaznic. Probabil ți-e foame. Nu departe de aici vei găsi casa familiei Desmond. Aceștia oferă mâncare oamenilor. — Vă mulțumesc!
Când Elena a ajuns acolo, a văzut mulți oameni care cereau disperați mâncare. S-a întrebat cum să treacă de ei când a văzut un bărbat slab și bolnav care își ținea copilul aproape.
— Omul cel are nevoie mai multă decât mine.
S-a chinuit să facă rost de un bol de mâncare și i l-a dat bătrânului. Apoi s-a uitat în jur și a văzut mulți bătrâni bolnavi care nu puteau lupta pentru mâncare.
— Poate că și mie mi-e foame, dar sigur ei au mai multă nevoie.
Deci, după o perioadă, deși îi era foame, Elena a ajuns să ajute, servind oamenii.
— S-a terminat mâncarea! Veniți și mâine!
Auzind acest lucru, Elena a fost foarte dezamăgită.
— Bravo, echipă! Și ție, nu te-am mai văzut. Domnul Desmond te-a angajat recent? — Nu sunt angajată. Am venit de aici să iau mâncare ca toată lumea. Dar apoi i-am văzut pe bieții oameni de aici și am început să-i ajut. — Ce gest altruist! Domnul Desmond va aprecia asta. E un om de afaceri foarte bogat și caută pe cineva care să aibă grijă de fiul său de cinci ani. Ești interesată? — Desigur, cu mare drag.
O nouă viață și o surpriză
Acesta a dus-o pe Elena la domnul Desmond și i-a povestit gestul ei altruist, iar acesta a angajat-o imediat.
— Ai libertatea să faci ce vrei aici, însă să nu intri în ultima cameră de pe stânga din casă. Aceea e camera soției mele. Ea se simte foarte rău de ceva timp și nu trebuie deranjată. Dacă vei fi găsită acolo, vei fi concediată imediat. — Da, domnule, înțeleg.
Elenei îi plăcea să aibă grijă de băiețel, însă acesta era foarte alintat și încăpățânat, cum era ea când era mică.
Într-o zi, în timp ce băiatul se juca în grădină, mingea a intrat pe fereastra unei camere.
— O, vreau mingea! Du-te și adu-mi-o! — Dar aceea e camera mamei tale! N-am voie să intru acolo.
Indiferent de ce a zis, băiatul a continuat să se plângă. Într-un final însă, a cedat și a intrat în casă.
Când a intrat în cameră, s-a uitat după minge. Dar în curând a văzut niște smaralde care stăteau pe masă. Când s-a apropiat, i s-a tăiat răsuflarea.
— Vai! Acesta arată exact ca acelea pe care le-am dat eu cuiva!
S-a uitat la încuietoare și a văzut cu uimire inima gravată acolo.
Uluită și copleșită de nostalgie, la vederea lănțișorului, a început să plângă cu amărăciune. Atunci a simțit o mână pe umăr.
— Scuze, cine ești tu?
Elena s-a întors și a văzut-o pe doamna Desmond stând nervoasă în spatele ei.
— Îmi pare rău, doamnă. Mingea fiului dumneavoastră a ajuns aici și am venit după ea. — Dar de ce plângi?
Elena i-a explicat cum mama ei i-a dat un asemenea lănțișor în ziua nunții și cum ea i l-a dat unei femei care plângea la un han într-o zi ploioasă. Doamna Desmond i-a pus mai multe întrebări despre acea zi, iar ea a răspuns.
— Tu ești! Bunătatea ta m-a salvat! Îți sunt adânc recunoscătoare. Lănțișorul acela ne-a ajutat când eram foarte săraci. L-am amanetat pentru bani, iar apoi l-am cumpărat înapoi.
Elenei nu-i venea să creadă. Însă, uitându-se mai atent, a început să-și amintească și a zâmbit călduros.
— Încă ceva. Îți vom găsi familia și, când se vor întoarce, vom împărți proprietatea noastră cu tine, căci fără tine n-am fi ajuns aici. — Ah, mulțumesc!
Căutarea pentru familia Elenei a început imediat. Aceasta a fost găsită nu departe de Delarisa și adusă înapoi. Cele două familii au locuit împreună și, cu timpul, au devenit foarte apropiate. Elena povestea mereu despre lănțișorul de smarald copiilor din oraș, învățându-i ce important e să prețuiești ce ai.
Și dacă ești bun și îi ajuți pe ceilalți, bunătatea se va întoarce la tine.
