Melcul și Cireșul
A fost odată ca niciodată, într-o grădină foarte frumoasă, un minunat cireș. Cireșele arătau ca niște mici rubine și străluceau puternic de pe crengile cireșului.
În grădina aceasta trăia un mic melc fetiță. O chema Shelly. Shelly era un melc fericit. Primăvara și vara se juca cu fluturii și privea păsările. Dar în timpul iernii reci, Shelly se ghemui în cochilia ei caldă și dormea buștean.
Primăvara și foamea
Când o astfel de iarnă s-a terminat, Shelly s-a trezit din lungul ei somn și a ieșit din cochilie. S-a uitat afară să se asigure că venise primăvara cu adevărat și spre încântarea ei, așa era. A văzut toate florile care se întindeau fericite către soare. Privea albinuțele cum zburau, sărutând florile, iar fluturii dansau, întâmpinând primăvara în grădină.
Cum se plimba Shelly prin grădină, admirând frumusețea, brusc i-a chiorăit stomacul.
— O, am mâncat atât de puțin pe timpul iernii, încât acum aș putea mânca orice. Mmm, dar ce găsesc eu în grădina asta mare?
S-a uitat împrejur și ochii i-au căzut atunci pe cireșul cel mare.
— O, cireșul! Ce bun! Am să mănânc toate cireșele dulci și zemoase de pe el. Sper că sunt gustoase!
Așa că Shelly s-a târât la cireș și a început să urce.
Întâlniri pe drum
Când a ajuns la rădăcinile răsucite, o broască țâșni din spatele tufișurilor. Era prietenul lui Shelly, domnul Wac Wac.
— Bună, Shelly! Unde te duci într-o dimineață atât de frumoasă? — O, bună, domnule Wac Wac! Mi-e foarte foame și vreau să mănânc cireșele care cresc în vârful pomului. — Wac! Dar, draga mea, Shelly, cireșul ăsta nu are deloc cireșe. Abia dacă are câteva frunze. — Poate nu acum, dar când am să ajung eu în vârf, vor fi cireșe. — Dacă ai avea picioare ca ale mele cu care să sari așa repede ca mine, n-ar trebui să te chinui atât. Am plecat să prind niște muște pentru mic dejunul meu. Wac! Vrei să vii cu mine? — E, adică, nu, mersi. Sunt sigură că muștele vor fi un mic dejun delicios. — Ești sigură? Muștele sunt la fel de zemoase ca cireșele, știi? Poate chiar mai mult. — Da, da. Sunt foarte sigură. Nu vreau genul ăsta de delicatețe. Păi, la revedere, domnule Wac Wac! Trebuie să plec. Poftă la mâncare.
Apoi a plecat și a sărit după o muscă. Dar în înflăcărarea lui, a sărit prea tare și prea sus și s-a izbit direct de un copac.
— Ah! Ce bine că nu sar! Am să mă târăsc în ritmul meu.
S-a târât încet și a ajuns la marele trunchi al cireșului. Acolo și-a întâlnit un alt prieten, bondarul Bondy. Bondy s-a apropiat bâzâind de îndată ce a văzut-o pe Shelly.
— Shelly! Tu ce faci aici? Ai venit să te bucuri de briză? — Aha! Nu, Bondy. Am venit pentru că vreau să mănânc cireșele dulci care cresc sus pe cireșul ăsta. — Cireșe? Dar ele cresc doar vara! Acum pe cireș sunt doar frunze! — Da, văd frunzele. Știu diferența între frunze și cireșe. Mersi. Dar sunt încetă și până ajung eu la cireșe, va fi deja vară. — Serios? Atunci am să te ajut eu! Când va fi timpul cireșelor, te urci pe spatele meu și am să te duc eu repede prin aer! — A-a! Nu, mulțumesc. Aș fi prea amețită dacă m-ai duce tu. Aș putea chiar să cad! — N-ai putea să cazi deloc! Ar fi un drum foarte sigur. Dar, foarte bine. Dacă nu vrei, atunci mai bine nu. La revedere! Sper să dai de cele mai zemoase cireșe!
Și Bondy își luă zborul.
Drumul spre vârf
După aceea, Shelly s-a întors și a început să urce încet și sigur. De-a lungul zilelor, Shelly obosea tare uneori. Dar ea se gândea la cireșele mari și roșii și începea să urce din nou. Când se întuneca, intra în cochilia ei și se odihnea bine, iar a doua zi începea să urce din nou.
Ușor, ușor, începea să se facă vară și micuța Shelly vedea că cireșul avea deja pe el flori. În timp ce se uita, brusc a simțit o adiere puternică de vânt. Era prietena ei, Aripioare.
— O, bună, Aripioare! Era cât pe ce să mă sufli de aici. — Bună, Shelly! Ai venit să vezi bobocii de floare? Arată foarte frumos, nu? — Nu la fel ca gustul pe care îl vor avea când se vor transforma în cireșele pe care mi le doresc atât de mult. — Cireșe? De asta ai venit tu aici? Dar aici sunt doar bobocii ăștia de floare. Ai venit prea devreme. — Nu, Aripioare! N-am venit prea devreme. Am venit exact la timp. — Mmm, dacă ai avea aripi la fel de mari și de frumoase ca ale mele, tu ai putea zbura ușor spre vârf. Uită-te! Nu-i așa că sunt frumoase? Nu-i așa că sunt atât de... Ah! — La revedere! Ce bine că nu am aripi deloc!
Shelly a continuat să meargă. Era o singură direcție în care putea să meargă: în sus. Când a ajuns la ramuri, a văzut că cireșul era acum plin de flori albe minunate. Mirosul lor umplea aerul și grădina. Când s-a oprit să miroase florile, a auzit două păsărele ciripind bucuroase și vorbind una cu alta.
— Hei! Aia nu e Shelly? — Unde? Unde? O, da, ea e! Cum a ajuns aici sus? — Bună, Shelly! Tu ce faci aici, atât de sus în copac? Nu e prea înalt pentru tine? — Au, bună! Da, n-am mai fost niciodată atât de sus. Am venit pentru că voiam să mănânc cireșele care cresc pe pomul ăsta. — Ai urcat tocmai până aici sus pentru cireșe? N-a fost dificil? — Sigur că a fost! Urcușul a fost lung și mie îmi era foarte foame. Dar de fiecare dată când mă gândeam la cireșe, urcam mai departe. Și a fost foarte distractiv pentru că am întâlnit mulți prieteni pe drum. — Ai făcut o treabă admirabilă! Dar îmi pare rău pentru tine. În cireș sunt numai flori. — Nicio grijă! Călătoria mea nu s-a terminat. Încă mai am puțin de urcat. Doar încă puțin. Păi, la revedere! Trebuie să-mi continui drumul!
Păsările și-au luat rămas bun de la Shelly, în timp ce ea continua să urce pe ramuri. În curând a ajuns în vârful cireșului și era foarte obosită. Dar când s-a uitat în jur, era înconjurată de cele mai frumoase cireșe roșii pe care le-a văzut vreodată.
— Uau! Arată așa de zemoase! Ah, pe care dintre ele s-o mănânc? Pe care? Ah, nu contează! Am să le mănânc pe toate!
Recompensa
Shelly a mâncat și a mâncat până când a fost atât de plină încât nu mai putea mânca. S-a făcut la fel de rotundă ca o cireașă.
— Uf! Sunt atât de plină! Ah, mă bucur că n-am renunțat! Urcarea a fost lungă și grea, dar rezultatul este extrem de delicios!
Și într-adevăr, Shelly era fericită. A lucrat din greu și a avut răbdare în urcarea și eforturile ei.
Shelly a înțeles că, dacă vrei ceva cu adevărat, nu trebuie să renunți niciodată.
