Micile Bucurii

Basme în limba română.

O viață singuratică

Micile bucurii. Odată ca niciodată, într-un mic sat din Franța, locuia o femeie, domnișoara Aurelie. Ea trăia singură la ferma ei și era destul de mulțumită. Vedeți voi, era tipul de persoană practică, căreia nu-i păsa de eleganță și lucruri ca acestea.

— Aurelie, ridică rochia, te încurcă! — Dar, domnișoară, e atât de drăguță încât trebuia să mă laud. — Of!

Da, domnișoara Aurelie se încălța doar cu cizme lungi și se îmbrăca într-un palton lung și purta o pălărie care s-o apere de soare. Domnișoara nu credea nici în iubire. Nu s-a gândit niciodată la măritiș. Și la 20 de ani a refuzat o cerere pe care n-o regreta nici măcar acum, la cei 50 de ani ai ei.

— Chiar că ești singură pe lume. — Nu tocmai. Păsările, câteva vaci și vreo doi catâri îți țin de urât. — O, taci! Ești o fată obraznică!

O vizită neașteptată

Într-o zi, domnișoara a ajuns într-o situație foarte ciudată. Vecina ei, o tânără pe nume Odile, a venit la ea înconjurată de cei patru copilași ai ei.

— Dragă domnișoară, trebuie să merg la mama. E foarte bolnavă și nu pot lua copiii cu mine, iar soțul meu nu e nici el în oraș. Pot să ai grijă de ei vreo două săptămâni? — În niciun caz! De ce aș vrea copiii prin casă la mine? — O, domnișoară Aurelie, te rog! Te rog, ai grijă de ei până mă întorc! Dacă aveam de ales, nu te deranjam. Te rog, te rog, te rog!

Biata Odile a tăruit până a scos-o din minți pe Aurelie, care, la repezeală, a hotărât să aibă grijă de copii.

— Of, bine! — Domnișoară Aurelie, mulțumesc mult!

Și a plecat într-o căruță trasă de un catâr. Domnișoara s-a uitat la copii și s-a întrebat:

— Hm, cât de dificili pot fi copiii? Și oricum, e vorba doar de câteva zile.

Provocările creșterii copiilor

Dar aici domnișoara se înșela. Credea că dacă hrănea copiii bine, ei se vor culca și gata. Dar nu era așa.

— Domnișoară, domnișoară, vreau gem de căpșuni! — Ei bine, nu am. Mănâncă ce este acolo. Lasă prostiile și ia și mănâncă! — Nu vreau! — A-a-a, domnișoară, să știți că dacă Elodie nu mănâncă gem, nu doarme! — Și dacă nu doarme, va începe să plângă! — Plânge? Pentru niște gem? — Uaa! — Of, o, Doamne!

Domnișoarei Aurelie îi era foarte greu să aibă grijă de copii. Până la urmă, de unde să știe că Marcelet plângea întotdeauna când cineva îi vorbea tare și pe un ton impunător.

— A-a-a! — O, Doamne!

A doua zi, se părea că domnișoara Aurelie se bucura de pasiunea lui Tinon pentru flori, până când acesta i-a smuls din grădină cei mai frumoși crini și cele mai frumoase garofițe și a distrus-o.

— Da, el e cel mai obraznic! — Of, o, Doamne!

Biata domnișoară se simțea neajutorată și s-a plâns lui Ruby.

— Ascultă, Ruby, treaba asta nu mi se potrivește! — Of, domnișoară, nu fiți așa dură! Să știți că, că trebuie să știți niște lucruri când creșteți și aveți grijă de copii. Unul dintre ele e să-i iubiți de parcă ar fi ai dumneavoastră.

Domnișoara tresărit când a auzit asta. Iubire? Nu iubise nimic în viața ei. Poate numai ferma unde locuia. Dar atât.

Mici bucurii neașteptate

Zile întregi se gândea uimită la cuvintele lui Ruby, când, deodată, Elodie a venit la ea.

— Domnișoară, domnișoară, asta-i pentru dumneavoastră! — Ce? Pentru mine? Ce să, ce să fac cu ea? — Ha-ha! O puneți pe cap! — Hm. Și acum? — Uau! Domnișoara Aurelie e foarte frumoasă!

Domnișoara tresărit când a auzit ce a spus micuța Elodie. A început să simtă cum o gâdilă ceva cald la inimă.

— Hm. Asta-i ceva nou!

Astfel, zilele treceau și domnișoara a început să învețe că nu era așa de dificil să crești copii. Până la urmă le-a învățat obiceiurile și trucurile.

— Domnișoară, nu cred că pot mânca legumele. Sunt, sunt plină. — O, ei bine, cred că nu vei putea mânca nici tortul de ciocolată uriaș pe care ți l-am făcut, nu? — Ce? Ha-ha! Ho-ho-ho!

Lucrurile s-au schimbat complet în casă. Domnișoara purta șorțuri albe ca zăpada în bucătărie, lucru pe care nu-l mai făcuse.

— Bun, mică Elodie. Acum mânuțele tale mici murdare nu-mi vor mai murdări rochia. — Ha-ha!

Însă în seara aceea domnișoara s-a uimit pe ea însăși.

— Noapte bună, domnișoară! — Noapte bună, dragă!

Privind copiii adormiți, a trecut pe lângă patul lui Elodie.

— Elodie, dragă, dormi?

Elodie i-a răspuns respirând ușor. Dintr-o dată, domnișoara Aurelie a fost atât de cuprinsă de sentimente încât a sărutat-o pe Elodie pe cap și a ieșit repede din cameră.

O nouă perspectivă

A doua zi, copiii au venit toți la masă căscând. Doar Elodie părea mai fericită ca niciodată.

— O, Elodie, ai dormit bine? — Foarte bine! Și înainte să adorm, domnișoara a venit și m-a sărutat! — Ce? Dar credeam că dormi! — Vai, vai! Domnișoară, chiar i-ai dat un pup? — Mulțumesc, domnișoară!

Toți erau plăcut surprinși. Însă domnișoarei îi era prea rușine să zică ceva. Însă, deși părea serioasă, era foarte fericită. Și astfel, după două săptămâni, domnișoara Aurelie începuse să-i placă pe copii și nu se mai plângea.

Într-o după-amiază era afară, uitându-se în zare. Când dintr-o dată a văzut o căruță trasă de un catâr.

— Hm, cine-o fi? Pare cunoscută. O, vai, e Odile! — Iuhuu! Domnișoară, m-am întors! Unde sunt copiii mei obraznici? — Vai, unde-or fi? Tinon e în cămară, Marcelet și Marlin sunt în grajd, iar Elodie, unde-i Elodie? O! Hm? — Ești aici!

Aurelie a chemat copiii și aceștia au venit și și-au îmbrățișat mama bucuroși. Și-au luat la revedere de la domnișoară și au plecat la casa lor.

— Ah! Așa liniște a fost mereu în casă?

Domnișoara s-a uitat prin casa goală. Se obișnuise să audă copii tropăind, să audă râsete și gâlceavă, iar acum, fiindcă era doar liniște, era foarte surprinsă.

— Cât de ciudat e! Mă duc să-mi fac niște ceai.

S-a dus în bucătărie zăpăcită. A pus oala pe foc tremurând și, dintr-o dată, a început să plângă. Și ce-a mai plâns! Plângea în hohote, din tot sufletul.

— Domnișoară, ce s-a întâmplat? — Copiii au plecat! — O, domnișoară, deja vă e dor de ei? Ei bine, stați liniștită, sigur copiii s-au simțit foarte bine aici.

Ruby a împăcat-o pe domnișoară, apoi i-a dat o ceașcă de ceai care a făcut-o să se simtă mult mai bine.

— Știu că vă e dor de copii, dar și Tinon era foarte obraznic. — Ha-ha! Dar are un suflet bun, Ruby. Am văzut asta când s-a dus să îngrijească puii de găină. — Hm? Și gemenele sunt foarte drăguțe. Încă am o poezie scrisă de ele. — Ei bine, de Micaelu nu mai întreb. V-a furat inima? — Ah, așa e. Știi, Ruby, iubirea înseamnă mai mult decât credeam eu. Copiii aceia erau mici bucurii.

Morala

Și nu era vorba doar de bătrâna domnișoară. Și copiii o iubeau prea mult ca s-o părăsească, așa că veneau la ea aproape zilnic. În schimb, mergea și ea la Odile și și-a dat seama cu timpul că, deși erau diferite, aveau multe interese comune.

— Cred că nu i-am dat iubirii nicio șansă, dar e minunat să iubești.

Și astfel, Aurelie a dus o viață fericită, căci s-a schimbat și nu mai era persoana rece de dinainte. A învățat că numai acceptând iubirea și micile bucurii ale vieții, poți fi cu adevărat fericit.