Pictorul Orb
Începuturi Dificile
A fost odată, într-un orășel, trăia un tânăr cuplu, Stanley și Megan. Stanley era pictor și vindea tablouri în târg. Dar acestea nu prea se cumpărau și câștiga greu banii.
— Îmi pare rău, iubirea mea, dar nu am reușit să vând niciun tablou astăzi. Ar trebui să renunț și să lucrez undeva?
Megan nu a spus nimic, pentru că știa că soțul ei se străduia destul de mult pentru ei.
— Am înțeles, iubirea mea. Mâine îmi voi căuta un loc de muncă. — Hei, Bruno, vino, băiete!
Noaptea, când Stanley s-a culcat, o lacrimă i se prelinsese. Tot ce voia să facă era să picteze, dar viața îl împiedică și a decis să i se supună ei.
— Iubito, plec. — Numai bine, iubirea mea.
O Tragedie Neașteptată
Dar Stanley nu știa că urma să i se întâmple ceva îngrozitor.
— Ah! Nu!
— Accidentul ar fi putut fi fatal, dar din fericire am reușit să oprim hemoragia. Însă nervul optic a fost grav afectat. Îmi pare rău, dar el și-a pierdut vederea.
— E... ce? Nu, nu, doctore, nu se poate! E... nu există nicio șansă să-și recapete vederea? — Ei bine, i-am putea recupera parțial sau total vederea printr-o intervenție chirurgicală. Costă 10.000 de dolari. — Dar, doctore, noi nu avem atâția bani. — Ah, îmi pare rău, doamnă, dar procedura este scumpă și nu putem încălca regulile spitalului.
Tristețea o învăluia pe Megan. Privea spre viitor care nu arăta deloc bine. În următoarele zile, a străbătut orașul căutând soluții pentru soțul său. A cerut ajutor prietenilor, a sunat la rude și chiar s-a dus la bancă să ceară un împrumut. Totul fără rezultat.
Înapoi la spital, Stanley a aflat îngrozit că orbise.
— Oh!
O Nouă Realitate
Era să înceapă o călătorie dificilă.
— Dragule, nu vrei să stingi veioza? — Nu contează.
— Îmi pare rău, doamnă, a fost refuzată. — E în regulă, las-o.
Neavând altă opțiune, Megan s-a angajat la o cafenea pentru a se întreține pe ea și pe soțul ei.
Între timp, Stanley încă nu se împăcase cu gândul că orbise. Se străduia să învețe tehnica de orientare și de mobilitate, o tehnică prin care un nevăzător învață să-și adapteze simțul tactil.
— Ah! Nu!
Trecuseră luni, iar tristețea îl acapara. Ce avea să facă acum cu viața lui? se întreba adesea.
— Ah!
Prizonier al gândurilor sale, Stanley renunțase. Până într-o zi.
O Scânteie de Speranță
— Ești un pictor care vrea să se afirme? Dacă da, participă la cel mai mare concurs de pictură din Queensport City și câștigă 10.000 de dolari! Pentru mai multe detalii, accesează site-ul nostru web.
Brusc, Stanley se simți agitat cu totul. După atâta timp, speranța i se arătase. Zâmbi, dar apoi s-a întristat.
— Au! — Bruno, nu pot, Bruno, Bruno! Of! Unde mă duci? Șevaletul meu!
Lacrimile îi podidiră ochii în timp ce părul de pe ceafă i se zbârlea. Stanley nu știa ce culoare luase, dar nu-i păsa. Voia doar să simtă pensonul mângâind pânza. Își dorea doar să simtă mirosul vopselei.
— Ah!
Și apoi, a început magia. Euforia, sentimentul de fericire eternă.
— Oh, Doamne!
Stanley rămase fără cuvinte, dar mai mult, era fericit. În următoarele săptămâni, Stanley a început să învețe tehnica O&M. S-a înscris la cursurile de Braille, a început să iasă din casă, să ia aer și mai presus de toate, picta. În fiecare zi.
Stanley a început să încerce diverse tehnici pentru a-și transpune imaginația pe pânză. În cele din urmă, a folosit ca repere benzi adezive ajutătoare, dând astfel frâu liber imaginației.
— Uau! Asta este atât de frumos! Fără supărare, dar nu ai pictat niciodată ceva atât de frumos. — Nu a mai văzut lumea așa până acum. Este... e ca și cum mintea mea a devenit mai colorată decât a fost vreodată.
Concursul de Pictură
— Meg? Megan? Unde te duci? — Să te înscriu la concursul de pictură de săptămâna viitoare. — Ah, haide, nu aș putea. — Stanley, rezultatul nu contează. Participarea ta, da.
Megan l-a înscris pe Stanley la concursul de pictură prin lentilele tale.
— Poți picta orice dorești. Doar reține: ai șase zile. Trebuie să-l prezentăm duminică.
Stanley rămase tăcut, deoarece în adâncul său știa că Megan își dorea ca el să câștige concursul, iar banii din premiu să-l ajute să-și recapete vederea.
— Știu la ce speri, dar... iubito... — Concentraază-te asupra picturii.
A doua zi, Stanley stătea în fața șevaletului, gândindu-se la ce ar trebui să facă. Spre după-amiaza a început să devină anxios și până seara renunțase.
— N-am idee ce vreau să pictez, darămite să participi la concurs. — Știi motivul pentru care ai început să fii încântat de pictură din nou? Pentru prima dată, nu te-ai mai gândit la rezultat, ci te-ai bucurat de acțiunea însăși. Asta e tot ce trebuie să faci, iubitule.
Stanley știa că Megan avea dreptate. Așa, ziua următoare, Stanley și-a început pictura fără alte frământări.
— Ah!
Pe măsură ce continua, își dădu seama că nu doar pictează, ci era parte din tablou însuși. De parcă era un drum care îl ducea către o destinație frumoasă. Și tot așa, au trecut cinci zile și pictura lui Stanley a fost gata în sfârșit.
— Uau! Stan, sper că într-o zi vei putea vedea ce privesc eu acum! Este fermecător!
Megan a trimis pictura în drum spre serviciu și apoi, au așteptat.
Victoria și Sacrificiul
— Doamnelor și domnilor, bine ați venit la cel mai mare concurs de pictură din Queensport, prin lentilele tale! Suntem încântați că ați participat și în final, ne-am oprit la două tablouri care i-au impresionat pe jurații noștri: Enigma de Russell Davis și Ochii minții de Stanley Keen. Câștigătorul este... Ochii minții de Stanley Keen!
— Iubitule, ai reușit!
Mulțimea aplauda, dar când Stanley s-a dus în mijloc, toți au fost șocați.
— Bună. Eu sunt Stanley. — Ah, vrei să spui că tu ai pictat asta? — Da, doamnă. — Minte! O persoană nevăzătoare nu poate face așa ceva. Trebuie să fie pictată de altcineva.
— Scuzați-mă! Soțul meu poate e orb, dar nu este trișor! — Nu cred! Tu? Eu trebuia să fiu câștigătorul marelui premiu, nu acest om!
— Domnule Stanley, dacă aceasta a fost făcută de altcineva... — Nu trebuie să fiu lipsit de șanse din cauza absenței vederii mele. Dacă crezi că nu sunt demn din cauza acestei dizabilități, atunci poți lua premiul.
— Îmi pare rău. Te simpatizez, dar nu cu prețul premiului ce mi se cuvine. Dacă tu l-ai făcut cu adevărat, atunci te provoc! Să creezi ceva, chiar aici, chiar acum, în fața tuturor!
— Accept provocarea ta. Am nevoie de niște benzi adezive și de o pânză.
Oamenii prezenți așteptau, în timp ce Stanley a pictat în următoarele câteva ore. Și când a terminat...
— Este gata.
Când șevaletul a fost întors, toți au rămas șocați și jenați. În special Russell.
— Ce? Încă aveți îndoieli, domnule Russell? — Eu... eu nu știu ce să spun. Îmi pare rău. Nu mi-am... nu mi-am imaginat vreodată pe cineva jucându-se cu nuanțele fără să vadă. Meriți premiul întâi, într-adevăr.
— Și iartă-ne și pe noi, domnule Stanley, căci ne-am îndoit de tine. Ne-ai arătat astăzi că cine are voință, poate face ce vrea.
Stanley a primit premiul întâi și toți l-au felicitat. Megan era fericită, deoarece soțul ei avea să-și recapete vederea. Dar în timp ce vorbea cu oamenii de acolo, Stanley a aflat că motivul pentru care Russell era atât de disperat să câștige competiția era că avea nevoie de bani pentru operația tatălui său.
— Hei, îl meriți mai mult. — Ce? Nu, eu nu înțeleg. — Avem nevoie de bani pentru a-mi recăpăta vederea, dar nu este mai important decât viața unui tată. Ia-l. Insist. — Nu! Îți mulțumesc! Nu ești doar un mare artist, ci și un mare om!
— Îți promit, într-o zi o să ți-l înapoiez.
Russell se grăbi la spital, unde îl aștepta o veste tristă.
— Nu!
Medicii nu i-au putut salva tatăl. A fost prea târziu.
Ochi Noi, O Nouă Perspectivă
— Doctore, aș vrea să vă donez ochii tatălui meu unui pacient.
— Alo? — Domnule Stanley Keen? La telefon. Sunt de la Spitalul Metro Queensport. V-am găsit un donator și este absolut gratuit.
— Ha? Ha!
Ce a urmat, Stanley și Megan s-au dus la spital, unde a avut loc operația și după câteva ore când bandajele au fost îndepărtate...
— Eu... eu văd! Megan! O... te vedea!
Și în acel moment, intră Russell.
— Bună, eu sunt Russell. Iată banii pe care mi i-ai dat. — Eu... eu nu înțeleg. — Aveai nevoie de ei pentru tatăl tău. Ai ochii lui acum. — Ai fost? Tu ai fost?
Lacrimile îi înăbușiră ochii lui Stanley, ținându-l de mână pe Russell.
— Îmi pare rău. — Nu trebuie. Ceea ce ai făcut pentru mine la competiție a fost ceva ce nu am mai văzut înainte. Ai încercat să-l salvezi pe tatăl meu, dar noi nu am putut. Cel puțin ochii săi pot vedea acum lumea prin mintea ta.
Și astfel, se încheie frumoasa poveste, o poveste care ne învață puterea voinței și a determinării și totodată, valoarea bunăvoinței și a compasiunii față de ceilalți. Ce nu poate face o persoană când alege omenia mai presus de orice.
