Prințesa fără greutate
Cu multă vreme în urmă, trăiau un rege și o regină care își doreau foarte mult un copil. După mulți ani, aceștia au fost binecuvântați cu cea mai frumoasă prințesă care se văzuse până atunci.
Întregul regat s-a veselit, iar regele însuși a trimis invitații către toți oamenii importanți: prieteni de familie, preoți și vrăjitori, pentru ceremonia de numire a copilului.
Dar regele a uitat un nume, al unei vrăjitoare, cea mai puternică dintre toate, cea mai malefică. Când vrăjitoarea a auzit de sărbătoare, s-a hotărât să se ducă oricum la ceremonie.
Regele n-a fost deloc surprins s-o vadă, fiindcă n-avea idee că uitase să-i trimită o invitație.
— Bine ai venit! Binecuvântează-mi fiica, te rog! — Cu siguranță am să-i dau, Alteță! Unde-i micul îngeraș? — O va aduce mama ei în curând.
Deși era clar că regele nu voise s-o jignească, ci pur și simplu uitase de ea, vrăjitoarea s-a supărat și mai tare și a jurat să se răzbune. Când a început ceremonia de numire și a fost adusă apa parfumată cu care urma să fie stropită prințesa, vrăjitoarea a turnat în secret un praf în acea apă.
După ce a fost stropit, bebelușul și-a pierdut greutatea. A încetat să mai fie afectat de gravitație. Doica, cea care o ținea, a simțit deodată că prințesa nu mai e în brațele ei, deoarece devenise fără greutate.
— Ce-i asta? Ce s-a întâmplat?
Speriată, doica a scăpat-o pe prințesă, dar aceasta n-a căzut. A rămas suspendată în aer.
— Fiica mea! Ce s-a întâmplat? — Asta înseamnă că prințesa a fost fermecată.
Aceștia au recuperat fetița, dar deși lipsa greutății ar putea părea exagerată, aceasta le-a creat multe probleme prințesei și părinților săi. Într-o zi, când prințesa stătea pe pat, regina a deschis fereastra fără să-și dea seama și a plecat.
O rafală de vânt a intrat în cameră și a purtat-o pe biata prințesă afară, pe geam, de parcă ar fi fost o pană sau un praf de nisip. Doica a venit în cameră și a văzut că prințesa nu mai era acolo.
— Unde e copila? Sigur a luat-o regina! — Unde e prințesa, doică? Vreau să-mi văd fiica superbă. — Iertați-mă, Alteță, dar credeam că prințesa e cu dumneavoastră. — Ce prostie mai e și asta? Totuși, unde e?
Tot palatul a fost răscolit. Grădinarul aduna frunzele din grădină când a auzit râsete de sub un morman de frunze.
— Ce-i aia? Dumnezeule, e prințesa! — Unde e fiica mea? — Alteță, grădinarul a găsit-o sub un morman de frunze.
Din ziua aceea, regele și regina s-au speriat atât de tare, încât de atunci prințesa a fost ținută sub supraveghere în fiecare clipă a zilei. Când dormea, învelitoarea era strânsă bine în jurul patului, astfel încât ea abia putea să se miște. Când era trează, stătea mereu în brațele cuiva.
Odată, regele a încercat s-o arunce în aer și să se joace cu ea așa cum fac tații puternici, dar prințesa n-a mai aterizat și a trebuit să fie coborâtă din tavan cu o scară. Când prințesa a crescut, abia dacă putea să meargă, căci în clipa în care atingea pământul cu piciorul, oricât de mică ar fi fost forța ei, tot sărea în aer.
Astfel trebuia să fie aproape cărată în timp ce mergea și avea o suită de 20 de servitoare care o țineau de panglici lungi care ieșeau din rochie ca să nu zboare. Fiindcă n-avea greutate, nici inima nu putea să-i fie grea, așa că nu putea fi niciodată tristă.
Prin urmare, atunci când nu vorbea, nu știa decât să râdă. Când nu putem fi triști, nu putem înțelege tristețea altora. Și când nu putem înțelege tristețea altora, nu putem fi blânzi și nu putem afla ce înseamnă dragostea.
Așa că prințesa era mereu nepoliticoasă și rea.
— Copilă, ne facem griji pentru tine. — Ești tare haios când spui asta! — Draga mea, nu-ți pasă de noi. Nu ne iubești nici măcar puțin. — Cum adică să-mi pese și să vă iubesc? Mie-i bine zburând pe aici! Ești tare amuzantă când faci fața asta supărăcioasă. Acuma, dacă-mi permiți, vreau să plec.
Dar prințesa chiar era tristă, deși lipsa greutății nu-i permitea să-și dea seama. Ura să fie mereu servită.
— Nu puteți să mă lăsați singură? — Ne pare rău, Alteță, dar avem instrucțiuni clare de la rege să fim cu ochii pe dumneavoastră, ca să nu te fure vreo rafală de vânt. — Vă rog! Mă simt ca un animal în lesă. Lasă-mă să plec! — Ne pare foarte, foarte rău, Alteță, dar regele și regina își fac griji că vei fi purtată de vânt și că vei fi rănită.
Prințesa se simțea ca o prizonieră. Tâjea să fie lăsată singură. Într-un singur loc se simțea vie și liberă. Palatul era înălțat lângă un lac mare. Prințesa înota în el în fiecare zi. Doar aici nu exista riscul ca vântul s-o ducă departe sau ca ea să pășească prea tare și să-și ia zborul.
În timp ce stătea în apa lacului, putea fi lăsată în pace singură. Așa că prințesa s-a gândit că putea fi liberă în lac. Așa ar fi putut să înoate zi și noapte acolo.
Căutarea leacului
Între timp, regele și regina se sfătuiau cu toți vraci, doctorii, metafizicienii și vrăjitorii din regat. Dar niciunul nu le putea oferi o soluție pentru biata lor fiică. Până când, într-o zi, au venit la rege cărturarii Hum, Drum și Copycat.
— Alteță, s-ar putea să avem o soluție pentru lipsa de greutate a prințesei! — Spuneți-mi repede! — După cum știți, apa pare s-o vindece pe prințesă de lipsa de greutate, cel puțin temporar. Adică, câtă vreme se află în apă. — Știm asta. Și? — Dacă apa care îi înconjoară corpul prințesei o poate vindeca și îi poate bucura inima temporar, atunci apa care curge din inima ei poate s-o vindece permanent. — Dar nu înțeleg. — Maiestate, trebuie s-o facem pe prințesă să plângă. Asta, să știți că s-ar putea s-o vindece.
Astfel, regele a dat veste în tot regatul că cel care o va face să plângă pe prințesă va fi recompensat. Mulți au încercat, dar niciunul n-a reușit s-o facă pe prințesă să verse măcar o lacrimă.
— Ce amuzant!
Toți începeau să-și piardă speranța că prințesa se va face bine. Întâmplarea a făcut ca într-o zi, un prinț să treacă prin pădurile din jurul regatului. Auzise de prințesa vrăjită, dar nu-și dorea deloc s-o întâlnească.
Prin urmare, când s-a înoptat, în loc să caute adăpost la palat ca oaspete, a găsit o peșteră în pădure și s-a hotărât să petreacă noaptea acolo. Când s-a dus în pădure să adune lemne uscate pentru foc, a văzut pe cineva plutind în lac și a crezut că acea persoană se îneacă. Așa că s-a aruncat în apă ca s-o salveze.
Desigur, acea persoană era prințesa, iar în momentul în care a ridicat-o și a simțit că n-are greutate, și-a dat seama că era prințesa vrăjită pe care nu voise s-o întâlnească. Dar acum era prea târziu, căci din momentul în care o văzuse, se și îndrăgostise.
— Cum îndrăznești să mă scoți din lac? — Am crezut că te îneci. — Ce prostie! Du-mă înapoi acuma! — Tu ești prințesa pe care n-o afectează gravitația. Ai căzut vreodată? — Nu pot să cad. Pot doar să fiu purtată de vânt și să zbor. — Atunci, ce-ar fi să încerci să cazi cu mine?
Spunând asta, prințul s-a aruncat în apă cu prințesa în brațe, iar aceea a fost cea mai palpitantă experiență trăită de prințesă.
— Cum a fost? — A fost cel mai grozav lucru pe care l-am făcut!
Astfel, prințul și prințesa au început să se întâlnească la lac în fiecare seară ca să înoate împreună. Prințesa nu putea iubi, dar prințul o iubea așa mult încât trăia ca s-o audă râzând și ca s-o vadă înotând fericită lângă el. Ar fi putut să trăiască așa tot restul vieții, dar destinul avea alte planuri.
Vrăjitoarea a aflat de pasiunea prințesei pentru lac, așa că a aruncat o vrajă care l-a făcut să sece. Încet-încet, lacul a început să moară și odată cu el prințesa.
— Ce se va alege de fiica noastră? — Se pare că viața prințesei e legată de cea a lacului. Dacă nu salvăm lacul, nu putem s-o salvăm nici pe ea.
Într-o zi, când lacul secase aproape de tot, cu excepția unor mici bălți, doi tineri au găsit o placă de aur sub o piatră pe care scria:
— Dacă lacul trebuie să trăiască de dragul oamenilor, trebuie să i se permită să ia viața unui om. Dar omul acela trebuie să-și ofere viața din proprie inițiativă. Trebuie să stea pe fundul uscat al lacului până va crește apa mai sus de creștetul lui.
Când a auzit regele, a trimis vorbă în toate colțurile regatului. Dar nimeni n-a vrut să-și ofere viața pentru lac. Când prințul a aflat cumva de rugămintea regelui în timp ce se afla în pădure, s-a îndreptat imediat către palat.
— Alteță, îmi ofer eu viața lacului. Dar cu o condiție. — Care anume? — Vreau ca prințesa să fie prezentă și să mă țină în viață până va crește apa mai sus de creștetul meu. Vreau să mă privească și să mă hrănească cu biscuiți, ca să nu mor de foame până va crește nivelul apei. E tot ce vreau. — Condiția va fi îndeplinită. Poate, când va vedea prea iubitul lac umplându-se din nou, fiica mea se va întrema.
Sacrificiul și vindecarea
Astfel, prințul s-a așezat pe fundul lacului. Prințesa a fost adusă într-o barcă. Când l-a văzut pe prinț, nu i-a adus mulțumiri, căci nu avea nici dragoste, nici bunătate în suflet. În timp ce prințul stătea, nivelul apei a început să crească încet.
În curând, apa i-a ajuns la genunchi, iar când barca s-a clătinat puțin, prințesa a fost tare încântată.
— Barca mea plutește! Nivelul apei crește! Lacul meu nu seacă! Putem înota din nou aici! Prințule, hai să înotăm din nou împreună ca altădată! — Nu-mi doresc altceva decât să înot cu tine din nou, dar nu pot, căci trebuie să mor ca lacul să trăiască, ca tu să trăiești.
Pentru prima oară în viață, în inima prințesei s-a întâmplat ceva. Nu voia ca prințul să moară. Văzând nivelul apei crescând încet, mai întâi până la talia prințului, până la piept, până la bărbie și apoi până la nas, lucru care l-a făcut să gâfâie, prințesa n-a mai rezistat.
S-a aruncat în apă și l-a scos cu forța din apă. Când l-a adus la mal, prințul deja nu mai respira. Prințesa s-a panicat și a început să plângă. A plâns mai tare decât plânsese oricine altcineva până atunci. Doctorii au venit și au început să-l îngrijească pe prinț, iar prințesa a cerut ca el să fie dus în odaia ei.
Prințesa, simțindu-se și ea rău, a fost dusă la palat. Noaptea aceea a fost una lungă și îngrozitoare pentru casa regală. A doua zi dimineață, prințesa s-a trezit. Prințul tot nu se mișca. Ea l-a văzut și a început din nou să plângă.
— Of, prinț curajos, trezește-te! Te rog, trezește-te! Nu muri, te rog!
Auzind acestea, prințul a deschis ochii și a zâmbit. Bucuroasă nevoie mare, prințesa s-a dat jos din pat, a apăsat piciorul tare în pământ, așteptându-se să sară de bucurie. În schimb, prințesa a căzut.
— Au! — Prințesă, n-ai zburat! Ai căzut! — Da, am observat. — Ești din nou afectată de gravitație!
Lumea s-a bucurat la palat cum nu se mai văzuse până atunci. Lacul era plin ochi. Prințul era viu, iar prințesa era din nou afectată de gravitație. Dar a trebuit s-o învețe să meargă.
Prințul și prințesa erau îndrăgostiți. S-au căsătorit, au înotat, s-au plimbat și au condus împreună regatul, trăind fericiți până la adânci bătrâneți.
Morala poveștii este că dragostea și compasiunea pot vindeca chiar și cele mai adânci răni și pot aduce echilibrul în viețile noastre.
